Notă 

Continuăm, cum am promis, publicarea „Scrisorii din Himalaia” a jurnalistului şi scriitorului Tiziano Terzani, o analiză lucidă şi gravă a lumii de azi ce continuă, la aproape cincisprezece ani de la publicarea ei să incite la reflecţie şi la căutarea căilor Păcii nu doar la nivelul cancelariilor încremenite în retorica diplomatică, ci al fiecăruia dintre noi, sfătuiţi de autor să ne regăsim, în intimitate, calea spre ordinea interioară în ansamblul celeilalte Ordini, universale, în numele Armoniei cosmice de care, uitând-o ori ignorând-o, depinde însuşi destinul Terrei şi al umanităţii în ansamblul ei.

Ce-i de făcut? (IV)

În Himalaia indiană, 17 ianuarie 2002

Aici, unde se trăieşte în ritmul naturii, sentimentul că viaţa e una şi că din totalitatea sa nu se poate în mod forţat adăuga ori elimina nimic e un lucru măreţ. Orice lucru e legat, orice parte e întregul. Thich Nhat Hanh, călugărul vietnamez, o spune bine în legătură cu o masă, o mică masă şi joasă precum cea la care scriu . Masa se află aici graţie unui infinit lanţ de fapte, lucruri şi persoane: ploaia căzută în pădure unde a crescut copacul pe care pădurarul l-a tăiat spre a-l da unui tâmplar care l-a meşterit cu cuie făcute de un fierar cu fierul dintr-o mină… Dacă un singur element al acestui lanţ, chiar şi străbunicul tâmplarului, n-ar fi existat, măsuţa aceasta n-ar mai fi aici.

Japonezii, încă de pe vremea când mă găseam în ţara lor, se gândeau să protejeze clima insulelor lor netăind pădurile japoneze, ci ducându-se să le taie pe cele din Indonezia şi din Amazonia. Curând şi-au dat seama că şi acest lucru se întorcea împotriva lor: clima pământului se schimba pentru toţi, inclusiv pentru japonezi.

În acelaşi fel, astăzi e de negândit să continuăm să ţinem săracă o mare parte a lumii spre a o face pe a noastră mai bogată. Mai devreme ori mai târziu, într-o formă ori alta, nota de plată ne va fi prezentată. Ori de către oameni ori de către natura însăşi.

Acolo sus, senzaţia că natura are o prezenţă a sa psihică e foarte tulburătoare. Uneori, când înfofolit contra frigului mă opresc să observ, aşezat pe marginea unei grote, prima rază de soare ce aprinde culmile gheţarilor şi se ridică încet vălul de întuneric, făcând să se ivească lanţuri şi lanţuri de alţi munţi din adâncul lăptos al văilor, un aer de o imensă bucurie străbate lumea şi eu însumi mă simt învăluit, împreună cu copacii, păsările, furnicile: mereu aceeaşi viaţă în atâtea diferite, magnifice forme.

Iar a ne simţi despărţiţi de aceasta ne face nefericiţi. Ca şi cum ne-am simţi divizaţi de semenii noştri. „Războiul nu rupe doar oasele oamenilor, rupe relaţiile umane”, îmi spunea la Kabul acel vulcanic personaj care e Gino Strada. Spre a reface acele relaţii, în spitalul de urgenţă, unde remedia fiece alt bucată a trupului. Strada are o străduţă în care nişte tineri soldaţi talibani stau la doi paşi de „inamicii” lor, soldaţi ai Alianţei Nordice. Unii sunt prizonieri, alţii nu; însă Strada speră că aceleaşi mutilări, aceleaşi răni îi apropie.

Dialogul ajută enorm rezolvarea conflictelor. Ura creează doar o altă ură. Un ţintaş palestinian ucide o femeie israeliană într-o maşină, israelienii reacţionează omorând doi palestinieni, un palestinian care se căptuşeşte cu triton  şi merge să se arunce în aer într-o pizzerie împreună cu zeci de israelieni; israelienii trimit un elicopter  să bombardeze un autocar plin de palestinieni, palestinienii … şi tot înainte în acelaşi fel. Până când? Până vor fi terminaţi toţi palestinienii? toţi israelienii? toate bombele?

Desigur: orice conflict îşi are cauzele sale şi acestea trebuie înfruntate. Însă totul va fi inutil atâta timp cât unii nu vor accepta existenţa celorlalţi şi dreptul lor egal de a fi, până când noi nu vom accepta că violenţa conduce doar la altă violenţă.

„Frumoase cuvinte. Dar ce-i de făcut?”, mă aud spunând, chiar aici în liniştea asta.

Fiecare dintre noi poate face ceva. Toţi împreună putem face mii de lucruri.

Războiul împotriva terorismului e folosit azi spre a militariza societăţile noastre, spre a produce noi arme, spre a cheltui mai mulţi bani pentru apărare. Să ne opunem, să nu votăm pentru cine sprijină această politică, să controlăm unde am pus cheltuielile şi să le sustragem de la orice societate care are chiar şi de departe de-a face cu industria de război. Să spunem ceea ce gândim, ceea ce simţim că e adevărat: a ucide e în orice împrejurare un asasinat.

Să vorbim de pace, să introducem o cultură a păcii în educaţie tinerilor. De ce istoria trebuie învăţată numai printr-o infinită secvenţă de război şi de masacre?