Dacă nu mă înşeală cumva memoria-mi tot mai obosită, o singură dată m-am referit la scandalul doctoratelor, suspectate de plagiat şi, în câteva rânduri, denunţate ca atare. Şi atunci am intervenit doar spre a atrage atenţia asupra unui aspect, puţin ori deloc discutat şi amendat, respectiv cel al nivelului ştiinţific, deseori irelevant ori de-a dreptul execrabil. Două posibile cauze identificam în demersul meu: prima, de structură instituţională, anume condiţionarea gradelor universitare de titlul de doctor şi, mai grav, de la poziţia de asistent în sus; cea de-a doua consta în ceea ce numesc, cu un termen destructurat negativ prin timp şi contraproductiv, în acelaşi context ştiinţific: compilaţie.
Revin asupra argumentului stârnit de cazul plagiatului lui Victor Ponta, confirmat ca atare prin votul de alaltăieri al celor 47 de membri ai Consiliului general al CNATDCU, urmare a contestaţiei depuse de autorul tezei şi care, cum se stipulează într-un comunicat, se va finaliza în câteva zile prin retragerea disputatului titlu.
Nu înţeleg nici acum, cum nici în momentul denunţului – insidioasă delaţiune băsesciană proprie „şcolii” sale vaporene –, încăpăţânarea fostului premier, ministru, deputat, procuror, avocat etc. de a fi continuat să se agaţe de o negare a unei realităţi a cărei cazuistici era de o evidenţă greu de contestat. Personal mi-a fost de la început destul de limpede că, atât în cazul lui Ponta, cât şi al altor demnitari, dotaţi cu un bagaj intelectual, dacă nu de înaltă competitivitate, cu acces la o bibliografie de specialitate aptă să-i conducă, nu fără o bună doză de trudnică pregătire, spre o lucrare, nici pe departe „genială”, dar meritorie şi în limitele elementarei discipline a unei astfel de întreprinderi, s-au abandonat practicii ispitei plagiatului.
Nu-i cazul atâtor generali, colonei, incluşi într-un melanj competiţional de simbriaşi pe tricicletele Puterii, politice ori, mai precis, politicianiste. În ce-i priveşte, suspiciunea de plagiat îşi are o legitimitate neîndoielnică, fie şi numai urmărindu-le ieşirile publice, căci despre discursuri „academice” nici nu poate fi vorba şi ei înşişi se feresc precum numitul personaj popular de… tămâie.
În ce mă priveşte, cu Ponta lucrurile s-au petrecut în cadrul mai larg al unei serii începute imediat după decembrie 1989, când, concomitent cu închiderea „odioaselor” întreprinderi şi instituţii decretate – inclusiv ori mai ales ideologic – retrograde şi cumva chiar „antirevoluţionare”, s-a dat acces liber (mai ales pentru cei cu vocaţia nealterată a aranjamentelor) la tot, inclusiv la ceea ce avea să se transforme până în ziua de azi în fabrici de diplome. Din care nu puteau să lipsească nici râvnitele titluri de „doctori”: în ştiinţe, desigur.
Mulţi, prea prinşi în caruselul sinecurilor de nivel demnitar, nu mai aveau timp pentru cine ştie ce documentări prin biblioteci ori cu „învechitele” notiţe în baza lecturilor serale, căci şi aşa serile, mai totdeauna târzii, le erau sustrase înaltelor şi urgentelor sarcini de partid şi de stat. În acest caz, ipotizez că nu le rămânea decât să apeleze la „negrii” (ne amintim de scandalurile literare de prin anii 70!), probabil din rândul unor subordonaţi îndatoraţi ori chiar a unor „specializaţi” în acest hobby vechi şi el de când lumea.
De aici încolo, întregul scenariu devine nu doar clar ca bună-ziua, dar oferă şi singura explicaţie, să-i spunem, ceva mai logică pentru cazurile ce-au generat şi alimentat scandalul acestei doctoriade.
Să spun că, intelectualiceşte vorbind, Victor Ponta nu mi-a plăcut niciodată şi că, deşi i-am acordat votul la scrutinul prezidenţial (fiindcă contracandidatul său nu m-a convins din acelaşi motiv şi, pe deasupra, din altele pe care nu pregetă să mi le confirme continuu), nu-i înţeleg şi nu-i suport nici acum comportamentul său de limbut dedulcit la un ironism de un gust ieftin şi gratuit. Însă, pe el, şi cu siguranţă vor mai fi şi alţii, în cazul în care s-ar fi decis cu onestitate pentru un proiect doctoral, nu-l suspectez de incapacitatea de a nu-l fi putut împlini, fie şi la nivelul mediu, dar în limita decenţei ştiinţifice, în condiţiile unei normalităţi care, de altfel, lipseşte masiv din multele ambiente ale societăţii noastre post-decembriste.
