A fost o bătălie teribilă, corect anticipată, încă din campania electorală, pentru funcţia de primar la Dăbuleni, finalmente adjudecată de Aurel Băjenaru, fost procuror, lăsat la vatră, care a candidat sub sigla liberală. A câştigat la o diferenţă confortabilă, peste 1.100 de voturi, în faţa lui Nicolae Drăgoi, ex-primarul localităţii timp de trei mandate. Despre campania electorală, încrâncenată de-a dreptul, se va vorbi multă vreme la Dăbuleni, localitate cu o rezonanţă aparte, deja, la nivelul ţării, de numele căreia s-au lipit şi mandatele de senator ale lui Mircea Geoană. Ce păcat că… a uitat. De fapt, la Dăbuleni şi nu numai, bătălia electorală, s-o definim aşa, s-a dus preponderent nu între stânga şi dreapta, ci între Nicolae Drăgoi, un social-democrat, poate de bună credinţă, destul de uzat, fără împliniri notabile, şi Aurel Băjenaru, fiu al localităţii, cu un alt tip de discurs, evident mai îngrijit, scutit de inerţii, improprietăţi, inadvertenţe, mai aproape de firesc. Se poate discuta mult, reconstituind un film dens cu un scenariu inspirat, asigurat de faptele ambelor câmpuri politice. Dar sporovăiala nu aduce… bani. Aceştia vin din valorificarea pepenilor verzi şi galbeni. Opţiunea fostului procuror-şef adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, pentru un statut de ales local, în localitatea din care a plecat în viaţă, rămâne interesantă. După cum şi investiţia de încredere a localnicilor, atestată şi de numărul mare de consilieri locali (9) „dăruiţi”, care au permis şi adjudecarea funcţiei de viceprimar, încredinţată tânărului Ştefan Zăria, merită luată în seamă. Una peste alta, de ieri, Primăria Dăbuleni, are „echipă nouă”, în ceea ce numim administraţia publică locală. Aşteptările sunt mari, de bună seamă, şi ele încep cu o solicitudine îndreptăţită: mai mult respect pentru dăbulenarul de rând, greu de recâştigat după ce i-ai pierdut încrederea. „Dar dăbulenii ce zic?” spune anecdota că se întreba retoric Carol I de fiecare dată când avea de luat o decizie importantă şi ne reaminteşte acest lucru inclusiv istoricul Adrian Cioroianu, în cartea sa „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor” (Ed. „Curtea Veche”). Suntem în toiul verii la Dăbuleni, o localitate doljeană cu o denumire ce rezonează plăcut, frizând inefabilul: noi suntem olteni şi peste acest destin nu putem trece. Şi cum spunea Petre Pandea, avem cobiliţa pe umăr şi pasărea măiastră a lui Brâncuşi ascunsă în colţul albastru al sufletului. Şi dacă expresia „a munci pe rupte” pare multora o exagerare, la Dăbuleni, consacrat bazin legumicol al Doljului, şi nu numai, chiar se munceşte neostoit, la ora pârguitului pepenilor verzi şi galbeni. A fi la înălţimea promisiunilor şi a nu fi îngropat chiar sub cuvintele pe care într-un moment de entuziasm le-a resuscitat, asta ştie bine Aurică Băjenaru, noul primar al localităţii, în care hărnicia depăşeşte de-a dreptul semantica propriu-zisă a termenului. Şi o certitudine: nu va cultiva aţipirea strategică la cheltuirea banului public. Fiindcă e posibil şi aşa ceva. După cum e posibil că Dăbuleniul să câştige în prestigiu, valorificând o tradiţie consacrată, dar şi un prezent fertil.
