Despre cum a fost trădat domnitorul Alexandru Ioan Cuza!

0
872

Am aniversat zilele trecute împlinirea a 159 de ani de la Mica Unire – moment remarcabil, în care s-a realizat Unirea Principatelor Române – obţinută cu greutate şi noroc, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor la Bucureşti şi la Iaşi. Nu ne vom mai reaminti, probabil, la 11 februarie a.c., că se împlinesc 152 de ani de la trădarea celor care au regizat abdicarea marelui domnitor. Şi momentul este de luat în seamă, nu doar pentru faptul că sugerează vocaţia trădării la români, despre care vorbeşte Mircea Bălan, în cartea sa „Istoria trădării la români” (Ed. Eurostampa – 2001) cu un motto împrumutat de la Ion Luca Caragiale „Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători”, ci şi fiindcă „trădarea” s-a dezvoltat pe bază de continuitate, până în zilele noastre. Nu e apanajul unei clase sociale, al unui grad de cultură, al unei mobilităţi spirituale, şi anume filosofii, fiindcă de-a lungul vremii am avut trădători – persoane mutilate sufleteşte – şi analfabeţi, şi intelectuali de rasă, şi oameni de modestă obârşie, dar şi din familii ilustre. Motivaţiile fiind multiple, de la cele mai hilare şi simpliste, la cele mai sofisticate. Şi alte popoare şi-au avut oile lor negre, dar în ceea ce ne priveşte, întrebarea care se pune este dacă trădarea este ceva organic, o tară definitorie, un blestem la care suntem osândiţi, Emil Cioran cugetând astfel: „Marele însuşiri nu exclud mai marile vicii: dimpotrivă, le cheamă şi le adâncesc”. Şi un viciu mic întrece, în eficienţă, o virtute mare.

Un elogiu nedisimulat pentru domnitor

Lectura volumului lui M. Savel „Domnia marelui domnitor român Alexandru Ion I. Cuza şi epoca glorioasă a românilor” (Bacău – 1914) a fost recomandată, printr-o tabletă, pe blogul personal, de fostul premier Adrian Năstase. Dacă ediţia domniei sale data din 1909, ediţia găsită de noi datează din 1914, dar lectura merită orice efort. Toate actele mari săvârşite de Cuza Vodă n-au scăpat de ura şi gelozia partidelor politice (liberal şi conservator), care îşi disputau puterea în ţară şi aspirau fiecare la un guvern propriu şi exclusiv. Gata a ceda tronul unui domnitor străin, de viţă latină, „a lăsat liber conspiraţiunea, necrezând că tocmai poporul şi armata ar putea conspira şi dori detronarea lui”. Cu toate pretinsele sale defecte, din viaţa particulară, poporul îl iubea pe Cuza Vodă. Fiindcă şi viaţa lui privată, ca şi aceea a altor muritori, nu era supusă judecăţii istoriei, decât dacă ar fi influenţat asupra actelor domniei. Când după moartea sa, la 15 mai 1873, la Heildelberg, în Germania, unde s-a prăpădit printre străini, corpul său era adus în sicriu, cu trenul, la Ruginoasa, pentru funeralii, Mihail Kogălniceanu, în discursul său, afirma: „Nu greşelile l-au răsturnat, ci faptele lui cele mari. Acestea sunt nepieitoare (…) şi cât va avea ţara aceasta o istorie (…) cea mai frumoasă pagină va fi aceea a lui Alexandru Ioan I”. Între reformele sale mari, menite să modernizeze ţara se află secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăranilor, legea rurală, legea electorală, legea comunală, legea consiliilor judeţene, legea instrucţiei publice, garantarea libertăţilor cetăţeneşti, inamovibilitatea magistraţilor, admisibilitatea în funcţii publice şi aşa mai departe. Chestiunea secularizării averilor mânăstireşti, de la călugări greci, ale căror abuzuri „trecuseră toate marginile” i-au creat mare bătaie de cap. Prin înaltul decret domnesc, numărul 13795, din octombrie 1860, domnitorul Alexandru Ioan I, Cuza după ce înzestrase ţara cu „şcoli de arte frumoase, conservatorii de muzică, spitale”, întemeiază Universitatea din Iaşi.

Conjuraţia şi trădătorii

Acum 152 de ani, la 11 februarie 1866, primul domn al Principatelor Unite a fost detronat printr-un mişelesc act de trădare. Cu câteva săptămâni înainte de deschiderea camerelor, printr-o scrisoare adresată împăratului Napoleon al III-lea, îl rugase pe acesta să desemneze un prinţ străin de viţă latină, căruia să îi încredinţeze tronul României. Napoleon al III-lea a răspuns scrisorii, dar mesajul său, în loc să figureze în arhivele statului, a fost sustras împreună cu mai multe documente de natură oficială. Emille Ollivier, fost ministru al lui Napoleon al III-lea, în memoriile sale, asupra domniei ultimului Bonaparte, susţine că acesta ţinea foarte mult la prietenul său Cuza şi îl sfătuise să întărească militar toate liniile de front ale ţării, inclusiv linia Dunării şi să proclame independenţa României. Împăratul Franţei îşi lua obligaţia să obţină de la Europa recunoasterea independenţei. Greşeala lui Cuza a fost informarea secretarului său Dimitrie Sturza, cu conţinutul scrisorii, acesta destăinuindu-se de îndată lui Ioan Ghica, şi, împreună, avizând consulii englezi, germani şi austriac, care au comunicat ştirea guvernelor respective. Mare a fost durerea domnitorului român, când după câteva zile, printr-o telegramă a împăratului Napoleon al III-lea, acesta îi spunea „O ţară care are asemenea trădători nu merită independenţa”. Trădarea lui Dimitrie Surza, faţă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, nu mai face îndoială, dar a făcut imposibil ceea ce concepuse împăratul Franţei. În discuţie era dezrobirea Transilvaniei, unde în toamna anului 1865, austriecii descoperiseră arme, înlesnite de însuşi împăratul Napoleon al III-lea. „În faţa eminentei primejdii de a pierde pentru totdeauna Transilvania, diplomaţii austrieci care mai ştiau că Cuza, cu prilejul vizitei sale la Craiova, însoţit fiind de miniştrii săi, Rosetti şi Brătianu, le spusese acestora că sunt nişte pehlivani şi cât va fi el domn în această ţară, cu dânşii nu va mai putea lucra niciodată”, (… ) s-au înţeles cu politicieni şi militari din ţară, pentru a realiza detronarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ străin (dar nu unul de origine latină cum se stabilise iniţial). În noaptea de 11 februarie pe la ora 1, căpitanii Costescu, Lipoianu şi Pilat cu arme în mâini au intrat în camera suveranului şi cu pistolul la tâmplă acesta a semnat actul de abdicare. A fost scos din palat şi arestat în casa unui anume Constantin Ciocârlan, unde a fost ţinut trei zile, conjuraţii şi trădătorii l-au judecat, osândindu-l fără nicio culpă, şi tot noaptea a fost pus într-o trăsură şi expulzat peste hotare ca un vagabont. Complotiştii, constituiţi legal în societatea „Progresul” se întâlneau în casa lui C. A. Rosetti şi au semnat un legământ solemn. Stabiliseră iniţial să îl asasineze, dar temându-se de urmări au decis componenţa viitoarei locotenenţe domneşti care prelua interimatul puterii.  Consulul francez Tyllos s-a prezentat la Cuza Vodă, în mod oficial şi i-a spus, „Am ordin de a pune la dispoziţia Măriei voastre toate mijloacele necesare reinstalării pe tron”. Cuza a refuzat. Aflându-se la Paris, la 20 aprilie 1867, Cuza Vodă a scris principelui Carol I pentru ca acesta să îi permită să vină acasă. Nu i s-a permis.

Deputat de Mehedinţi

În 1870, când Principele Carol îi sugera lui Cuza Vodă că e mai cuminte să-şi amâne „cât mai cu putinţă” reîntoarcea în ţară, ţăranii din judeţul Mehedinţi, care forma colegiul al IV-lea, l-au ales deputat pe cel care îi dezrobise, şi le atribuise câte o bucăţică de pământ, marele lor binefăcător, Cuza Vodă. Alegerea fostului domnitor fiind validată, Principele Carol i-a trimis o nouă scrisoare în care preciza: „Astăzi, situaţiunea s-a schimbat. De când cu alegerea voastră ca deputat se găseşte validată de cameră, greutăţile constituţionale au dispărut şi nu pot decât să mă unesc cu toată inima la hotărârea comună. Nu îmi rămâne decât a rosti Alteţei voastre dorinţa de a vă vedea revenind în România”. Dar Cuza Vodă nu a mai venit.

Cuza a ştiut de trădare

Artizanul serviciului secret de informaţii al domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost belgianul Cezar Librecht, prieten şi colaborator apropiat din perioada premergătoare unirii principatelor. Pentru activitatea sa remarcabilă pe frontul nevăzut, precizează conf. univ. dr. Aurel David, într-un interesant articol din revista „Vitralii”, acest fost şef al oficiului telegrafic din Galaţi fusese numit în 1860 adjutant domnesc şi trecut în corpul ofiţeresc. Serviciul respectiv s-a implicat prin activităţi specifice în toate momentele de seamă, din tumultoasa domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. A devenit însă, din varii motive, unul din factorii care au contribuit la detronarea lui Cuza, deşi nu a făcut parte din conspiraţie. Odată cu arestarea domnitorului urgia conspiratorilor s-a abătut asupra colaboratorilor apropiaţi: Baligot de Beyne, director de cabinet, păstrătorul arhivei lui Cuza, de fapt arhiva statului, în primul rând. Cezar Librecht nu a fost iertat de liberalii radicali, în frunte cu Ioan Ghica, fiind anchetat prelungit, în cele din urmă, lăsat să plece din ţară, casa lui pusă sub sechestru, vândută lui Gheorghe Filipescu, viitorul mareşal al palatului. Se spune că în seara zilei de 10 februarie 1866, Cuza a primit o scrisoare de avertizare că se pregăteşte o lovitură de stat, dar colonelul Haralambie, aflat printre trădători, a negat. Cuza nu ştia însă că maiorul Leca, dar şi alţii, se aflau printre trădători. Se mai spune că Maria Obrenovici, amanta sa, l-a trădat şi ea ca să se răzbune pe doamna Elena. Nici Prinţul Carol I nu a scăpat de… trădare, fiindcă la 8/20 august 1870 a înregistrat un şoc. Liberal-radicalii deveniseră tot mai făţiş anti-monarhici şi republicani, organizând o conspiraţie cu legături în 7 oraşe, vizată fiind detronarea domnitorului. Şi printre conspiratori s-ar fi aflat şi Eugeniu Carada, redactorul-şef al ziarului „Român”. 41 de acuzaţi au fost achitaţi în octombrie 1870, şi Carol I va spune în memoriile sale: „Achitarea revoluţionarilor e o lovitură dată aşezămintelor liberale din România”. Atunci s-a gândit serios la abdicare.