Summit-ul China-Europa de Est de la Bucureşti s-a transformat, dincolo chiar de previzibil, într-o nouă dispută sub semnul clevetirii noastre balcanice, generând atitudini dintre cele mai diverse şi, în acelaşi timp, mai paradoxale. De o parte, o febrilitate hrănită de un entuziasm necenzurat – al celor care pretind a pipăi miracolul ce îi aşteaptă într-un timp record (un soi de leac neapărat „naturist” şi străvechi smuls multimilenarismului asiatic, de cealaltă. De cealaltă parte, o recuzare, la fel de necenzurată, a unei interferenţe chineze văzute, cu o ipocrizie penibilă, ca un fel de …ciumă neagră. În faţa unei risipe încrâncenate de zăngănituri de „arme” nu mai ştii dacă să te amuzi ori să te laşi cuprins de febra neverosimilă pusă în joc.
O temperanţă – pe ambele fronturi – mi se pare o soluţie mai raţională, măcar şi pentru conservarea unei stări de spirit ce-ar putea să ne facă mult mai vulnerabili iernii în care, de-acum, am pătruns, la fel de nepregătiţi ca de atâtea sute de ani.
Citeam de exemplu, abia reuşind să-mi suspend stupoarea, prin nu ştie ce site-uri internaliste că abia am scăpat de ruşi şi ne lăsăm ocupaţi de chinezii pe care nu-i voi mai putea scoate de aici nici peste o mie de ani. Ceea ce te poate tulbura chiar şi medical în astfel de inepţii este aura apăsat profetică a lor: cum de se întâmplă, te trezeşti întrebându-te, ca un amărât de contemporan profund acultural pe deasupra (cum reiese din agramatismele ce-i însoţesc opinia aberantă) să fie atât de interesat – şi grijuliu – cu soarta noastră de peste un mileniu. Lăsând la o parte o astfel de stare aperceptivă, nu-ţi poţi refuza mai ales întrebarea cu privire la vreo vocaţie imperială a Chinei. Sigur, „uriaşul” asiatic retrezit din somnolenţa-i milenară e o metaforă în mare parte corectă în semnificaţiile sale nu neapărat maligne. Şi este chiar mai mult decât atât: un adevăr axiomatic, asumat de toată lumea, de ceilalţi „uriaşi”, rus şi american, mai mult ori mai puţin letargici, ultimul reclamând, cu ceva mai multă furie, chiar şi un vis de ieşire din somnolenţă, fie şi cu un chip şi o fizionomie schimbată.
Unicele teme-argumente cu adevărat de evaluat şi re-evaluat ale evenimentului de la Bucureşti de la începutul săptămânii sunt, la o privire ceva mai realistă, cu totul altele: una de sorginte strict economică – şi chiar socială, cu criza şi recesiunea încă în casă -. cealaltă, geopolitică, în care o poziţionare pe harta lumii într-o mişcare apăsat browniană este necesară şi chiar acută.
Că lumea de azi, globalizată de-acum, e supusă ameninţării de a-şi muta continuu şi imprevizibil centrul (ca instanţă de Putere), orice ezitare în faţa unei poziţionări s-ar putea să aibă un preţ mult mai mare decât „ambiguităţile” din trecut, inclusiv cele purtând marca diplomaţiei ceauşiste de nealiniere, ale cărei beneficii nu pot fi negate fără sancţiuni. În plus, lumea de azi, recondiţionată, graţie unui salt tehnologic aproape mortal, la dimensiunea-parabolă a unui sat, global, desigur, îşi schimbă, uneori cameleonic sub aspectul diplomaţiei, poziţia. Puţini comentatori, analişti, dar şi oameni politici de la noi au sesizat şi aproape niciunul n-a semnalat măcar un eveniment de aceeaşi dimensiune cu cel de la Bucureşti care a avut loc în Italia în totală concomitenţă. Vizita unei masive delegaţii ruseşti în Italia, conduse de un Vladimir Putin cu un afişat aer napoleonian, din care au făcut parte nu mai puţin de opt miniştri şi câteva zeci de oameni de afaceri şi care s-a încheiat cu 28 de contracte comerciale de anvergură, dintre care opt inter-guvernamentale.
Şi, în timp ce la Bucureşti, premierul chinez estima în miliarde de euro posibilele schimburi comerciale dintre ţara sa şi ţările est-europene, Putin „punea pe masă”, la Trieste (poate că nu întâmplător locul summit-ului ruso-italian, fix un miliard de euro, cash, ca să zic aşa, cât se află deja în derulare un proiect energetic comun. Iată de ce, în locul clevetirilor, chiar şi cele îngrijite gramatical ori cu pretenţii „ideologice” ferme, ar fi mai productiv, măcar, dacă şi mai moral, să mai lăsăm spaţiu şi pragmatismului pe care-l invocăm doar atunci când rana, infectată, nu mai răspunde la nici un tratament.
