Există o istorie adevărată ? (II)

0
381
Parlamentul României. Regele Mihai I şi Lucreţiu Pătrăşcanu

Dotla! Aşa se intitulează una din cărţile marelui ziarist român Pamfil Şeicaru, fost director la „Curentul”, exilat, condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea, de Tribunalul Poporului, prin hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945, graţiat prin decret al Consiliului de Stat al RSR nr. 977/12 decembrie 1966, stins din viaţă la 21 octombrie 1980, la Munchen. Scrisă cu nerv şi logică impecabilă, argumentată convingător, cartea descumpăneşte pur şi simplu, şi acum, la orice lectură. În capitolul „Cum se bolşevizează un popor”, marele ziarist, exilat în Spania, cu câteva luni înaintea actului de la 23 august 1944, descrie, cu minuţiozitate, momentele politice, diplomatice şi militare premergătoare şi ulterioare intrării ruşilor în ţară. Chiar dacă abordările sale nu coincid întrutotul cu ale altor memorialişti – şi avem în vedere chiar o lucrare bine documentată, a istoricului Florin Constantiniu, „Doi ori doi fac şaisprezece” (Ed. Eurosong &Book, 1997), cu referiri concrete la abandonarea României de către anglo-americani, la Conferinţele de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Yalta (4-11 februarie 1945) şi  Moscova (decembrie 1945) ale celor Trei Mari –, Pamfil Şeicaru se dovedeşte neiertător cu dezorientatele partide politice româneşti (PNŢ şi PNL), care îşi disputau adeziunea maselor fără a înţelege că, din momentul pătrunderii trupelor sovietice pe teritoriul ţării, datele se schimbaseră radical. Şi lupta nu se mai dădea pentru realizarea unei democraţii liberale, ci între conceptul democraţiei şi al bolşevismului, între libertate şi autoritarism, între individualism şi colectivism. Este evocat sabotajul Ministerului de Externe, fiindcă „încercările României de a intra, în cursul anului 1943, în contact cu anglo-americanii, au fost sistematic spulberate”, scrie Pamfil Şeicaru, bănuindu-l de duplicitate, şi chiar trădare, pe Gheorghe Tătărăscu, „un trădător nenorocit”, dar şi pe Grigore Niculescu Buzeşti (organizatorul tratativelor mimate de la Cairo), iniţiatorul convorbirilor cu ofiţerii din serviciul de informaţii american, cel care stenografiase discuţiile secrete ale lui Iuliu Maniu, şi vor constitui probe în condamnarea acestuia. Ori, abia în noaptea de 21-22 decembrie 1943 va fi paraşutat pe teritoriul României grupul „Antonomous”, pregătit de SOE (Special Operation Executive – o ramură a Serviciului de informaţii britanic care ţinea legătura cu mişcările de rezistenţă din ţările ocupate şi controlate de Al Treilea Reich). Obiectivul grupului „Antonomous” va deveni exclusiv politic: convingerea lui Iuliu Maniu că trebuie să accepte capitularea condiţionată în faţa URSS. Evident, pentru Maniu, convins că va beneficia de sprijinul anglo-american o astfel de comunicare avea un gust amar, fiindcă profundele convingeri democratice îl făceau adversarul oricărui regim totalitar. Mai trebuie adusă în discuţie paraşutarea marelui inchizitor sovietic Andrei Ianuarevici Vâşinski, în 1945, moment crucial în anihilarea promisiunii de democratizare a ţării. Intelectual cultivat, posesor al unor studii în drept, format în atmosfera de intense discuţii spirituale ale intelighenţei radicale ruse, provenind dintr-o înstărită familie de origine poloneză, vulnerabil politic, pentru că fusese „menşevic”, ataşat, din raţiuni oportuniste, sanguinarului despot Stalin, ca adjunct al lui

1947. Regele Mihai I şi Gheorghe Gheorghiu-Dej

Molotov, la Ministerul de Externe, va deveni nu atât actorul diplomat, cât mai ales actorul politic care va decide totul, punându-l inclusiv pe Regele Mihai în situaţia de a înţelege că greşise considerând că-şi poate sluji ţara printr-o simplă prezenţă pasivă. Parlamentul nu exista. Refuzul de a semna decretele-lege rămânea pentru el singurul mijloc de a provoca o criză guvernamentală. La începutul lui august 1945, Regele Mihai a declarat grevă, încetând orice colaborare cu Guvernul Groza, impus de Vâşinski. Dacă greva regală ar fi coincis cu un moment ofensiv al politicii anglo-americane, ea ar fi avut consecinţe considerabile. Din nefericire, Conferinţa de la Londra (4-8 septembrie 1945) nu a adus nici o schimbare în politica Occidentului. Desfăşurarea dramei româneşti îl face pe Pamfil Şeicaru să creadă în existenţa unui personaj, pe care nu îl nominalizează, care a organizat în România tot ceea ce putea servi interesele Uniunii Sovietice. Comuniştii erau insignifianţi ca efectiv şi imagine. Chiar dacă Regele Mihai a avut convingerea că izbucnirea conflictului între anglo-americani şi URSS era inevitabilă, inexperienţei sale politice i s-a alăturat un anturaj de o calitate inferioară: nici un om de valoare, nici o inteligenţă reală, o colecţie de mediocrităţi ambiţioase, incapabile să gândească la altceva decât la propriul lor interes. După ce a pierdut ocazia de a se opune confirmării parlamentului ales prin fraudă, s-a întors la Bucureşti, după deplasarea la Londra, unde asistase la căsătoria prinţesei Elisabeta a Angliei. Ori, nu s-a întors decât pentru a abdica, forţat, depăşit de întorsătura vremurilor. Cu simţul fin al diplomatului experimentat, Sir Archibald Clark Kerr, ambasadorul britanic la Moscova, care făcuse parte (împreună cu Vâşinski şi Harriman) din comisia tripartită venită la Bucureşti să joace o comedie (ianuarie 1946), şi-a încheiat astfel raportul către Foreign Office privind misiunea în România: „Am părăsit Bucureştiul cu un sentiment de tristeţe şi profund recunoscător că nu m-am născut în România”.  Când hoardele lui Gingis-han porneau la atac, nu primeau decât un ordin: Dotla, ceea ce însemna “să rămână doar cenuşa!”.