ISJ Dolj – SRL Georgică, în pragul unui nou an şcolar

Inspectoratul Şcolar Judeţean Dolj a devenit, de câteva săptămâni, după toate aparenţele, un SRL. Administratorul este Georgică Bercea, modest profesor de istorie, extras de la „Grupul Şcolar Agricol” Malu Mare, unde, de trei ani, nici un absolvent nu a luat BAC-ul. „Acţionari”, cu părţi sociale diferite, sunt protectorii lui politici, care l-au mandatat să acţioneze doar în virtutea bileţelelor- directivă şi să nu săvârşească nimic de capul lui. Evaluat corespunzător. Decizia de numire a venit de la MECTS şi prefectul de Dolj, Elena Costea, multă vreme cadru didactic, s-a cam minunat când i l-a înmânat, cumpănind repede pe cine are în faţă. Ce s-a apucat să facă pe la ISJ Dolj – SRL Georgică am tot relatat în zilele din urmă. Nu am relatat însă nimic despre stadiul pregătirii spaţiilor şcolare, premergător noului an de învăţământ. O facem de această dată. Georgică Bercea mai făcuse parte dintr-o echipă managerială, la fel de iscusită, prin 2009, dar atunci fusese uns ca adjunct şi nu-şi putuse exprima „vocaţia managerială”. ISJ Dolj, până la transformarea în SRL Georgică, era un serviciu deconcentrat, în subordinea prefectului de Dolj, aşa prevede legea. Convocarea lui de urgenţă şi solicitarea de explicaţii la ceea ce se întâmplă şi la raţiunile pentru ce se întâmplă nu ar mai suporta amânare, mai ales că starea de lucruri la unităţile şcolare de învăţământ din teritoriu, după cum vom demonstra, este departe de a fi liniştitoare. Am trecut ieri prin incintele mai multor unităţi şcolare din colegiul uninominal nr. 6, al cărui deputat este Claudiu Manda, cel care, în urmă cu puţină vreme, avea puncte de vedere despre ”mişcarea cadrelor de conducere”. Elaborate. Părinţii elevilor, din şcolile la care vom face referire, vor fi chemaţi, nu peste multă vreme, la vot cu ocazia alegerilor parlamentare.

La doi paşi de Craiova, Grupul Şcolar Agricol Malu Mare, altădată o adevărată pepinieră de tehnicieni în agricultură, pe mandatul de dascăl eminent al lui Aurelian Ionete, îşi trăieşte agonia. Deşi a rămas printre puţinele unităţi şcolare în care se mai perfecţionează veterinarii din judeţ, lucrurile au intrat într-o amorţire care nu are nimic de-a face cu apropiatul an şcolar. La o simplă vizită, de cum păşeşti în curtea micuţă, aproape inexistentă, se observă cât de degradată este şcoala şi câte ar mai fi de făcut. Holul cel mare era înţesat de bănci rupte, dulapuri vechi, între care se odihnea chiar şi stema ţării, albită de praf. ”Teancurile de cărămizi pe care le vedeţi aici sunt de la sobe. Am reuşit în vara asta să le reparăm pe toate ca să nu mai avem probleme la iarnă”, spune, stânjenit, unul dintre cele două persoane, singurele care zumzăie prin clădirea pustie. Sobele în care s-a investit atât efort sunt şi ele vechi şi aproape distruse. În fiecare sală de clasă se găseşte câte una, dar nu peste tot s-a intervenit. ”Pentru că nu sunt bani”, ne spune, sec, administratorul Marin Udrică. De altfel, din cauza sărăciei, sobele nu au fost refăcute complet, ci doar reparate, pe ici pe colo, pe unde scoteau fum. Cărămizile noi care au fost înlocuite ies acum în evidenţă ca peticele unui sac. ”Dar sobinca din interior e toată nouă, să ştiţi”, dă asigurări omul. Ultima la rând pentru reparaţii a fost lăsată tocmai soba din cancelarie care are partea superioară aproape căzută.

Repetenţi la igienizare

În marea de praf care pluteşte peste tot, luceşte stratul proaspăt de vopsea de pe uşi. Administratorul ne spune că aceasta este contribuţia voluntară a profesorilor. ”Da, de ce vă miraţi … fiecare profesor şi-a luat în primire o clasă şi s-a îngrijit de ea. Păi cine putea să le facă pe toate?  Noi, aici, nu suntem decât vreo trei persoane angajate, dintre care unul e paznicul”. La întrebarea noastră, ce-i drept mirată, dacă profesorii sunt cei care au dat cu pensula pe lemnul uşilor, administratorul răspunde cu o relaxare ce trădează uzanţa. ”Bine, nu au dat chiar ei. Au pus nişte elevi să facă asta. Dar nu trebuie să vă uimească pentru că ei ne mai ajută cu ce pot. Oricum, ei au cumpărat vopseaua”. Dincolo de aceste uşi, vopsite artistic, cu dâre şi curbe, cum s-a priceput fiecare, sălile de clasă arată dezolant. Pentru că peste vară geamurile nu au fost deschise nicioadătă, de cum pătrunzi în clase te ameţeşte aerul îmbâcsit de praf. Peste tot pe unde intri, acelaşi mobilier şcolar, unul foarte vechi şi ruginit. Parchetul a rămas neschimbat de la inaugurarea şcolii, care s-a petrecut cu mulţi ani în urmă, şi are gropiţe din loc în loc. ”Noi am încercat să-l mai înlocuim, dar nu am reuşit să-l facem cum a fost”, dă o explicaţie, precisă, administratorul. ”Am spălat perdelele şi mai am să le pun. Nu avem ce să mai facem aici”, ne spune, cu convingere, femeia de serviciu, arătând spre faldurile unor perdele, care zac aruncate pe bănci.

Laboratoare depăşite şi îmbâcsite de praf

La etajul superior, se găsesc laboratoarele pe care administratorul se grăbeşte să ni le prezinte ca pe nişte ”trofee” în privinţa materialului şcolar. În trecere, nu poţi să nu remarci recipienţii cu reptile şi tot felul de organe, care sunt expuse în vitrine. Lichidul tulbure e un semn că operaţia de conservare s-a petrecut acum mult timp. ”E ceva nemaipomenit ce avem noi aici”, este de altă părere Marin Udrică. În cabinetul de chimie, se încearcă o demonstraţie la tabelul lui Mendeleev care ar trebui să se aprindă electric. Administratorul însă îşi aminteşte că nu s-a terminat conectarea la curent. ”Dar o facem în câteva zile”. Fiecare băncuţă e dotată cu o chiuvetă de lucru. Deocamdată, la nici una dintre ele apa nu funcţiona. Din păcate, unele dintre acestea îşi pierduseră, între timp, robineţii de deschidere şi închidere. Nimeni nu s-a mai obosit să le înlocuiască, iar acum sunt gata ruginite. ”Eleviii vin aici, îşi pun halatul şi iau loc la banca de lucru. Li se aduce materialul şi fac experimente”. Acelaşi aer greu de praf, impregnat peste tot, chiar şi prin planşele cu materiale didactice, te face să părăseşti repede clasa. Alături, la laboratorul de anatomie, sunt aceleaşi probleme. Inclusiv cele care ţin de funcţionarea reţelei electrice care ar trebui să alimenteze câteva tablouri de expunere. Cabinetul a fost, ce-i drept, bine dotat odată, dar acum lasă impresia că seamănă cu un depozit de materiale expirate.

Liceul-emblemă a fost distrus

Depăşit de situaţie, privind dezastrul din jurul său, administratorul devine nostalgic. Refugiindu-se la panoul de onoare – şi el uitat într-un colţ al şcolii – Marin Udrică preferă să-şi amintească aşa cum stăteau lucruri altădată. Nu vrea să vadă cele două fotolii complet distruse, care ţin loc de recreere pentru profesori, şi îşi mută gândul la ”ferma” plină de viaţă. ”Păi ce să vă spun ce era aici. Erau 400 de copii la internatul nostru şi alţi 200 erau cazaţi în sat. Toţi mâncau la cantina liceului. Se creşteau peste 300 de porci, aveam câte 20 de vaci şi nu mai spun câte păsări. Luam resturi de la masa elevilor de la Liceul Lia şi de la Electro şi hrăneam animalele cu ele. Aveam varză, roşii, ouă, lapte, carne …”. Ferma din amintirile domnului Udrică nu mai există. Nici internatul, nici cantina. Şi nici curtea. ”Păi, din câte ştiu eu, a fost revendicată. S-a pierdut. Noi mai am rămas doar cu corpul acesta de clădire şi cu bucăţica asta de teren”. Surprins de turnura pe care au luat-o lucrurile nu este doar administratorul. Printre primii absolvenţi ai Liceului Agricol, care între timp au ajuns cadre didactice universitare, în toate colţurile ţării, s-au întors, nu demult, să-şi revadă şcoala în care au învăţat să fie printre cei mai buni în domeniul lor. ”Când au intrat aici, s-au uitat şi ei miraţi în jur. Nu le venea să creadă ce s-a ales de liceul lor, mare şi frumos. E trist, dar asta e realitatea”. Acum, elevii nu au nici măcar animale pentru studiu, trebuind să fie cumpărate, la bucată, din piaţă.

Vela: Toaletele din curte, surse de infecţie

La Vela, şcoala nu-i aşteaptă cu nici o surpriză plăcută pe elevi. Chiar dacă prin clase s-a mai încercat să se îndepărteze praful, toaletele sunt tot în curtea şcolii. În timp ce în alte şcoli, elevii sunt întâmpinaţi cu grupuri sanitare adecvate, dotate cu gresie şi faianţă, vase de toaletă şi apă potabilă, grav e că, la Vela, wc-urile turceşti din fundul curţii au fost păstrate şi arată chiar mai rău decât le-au lăsat elevii la începutul verii. Prin privatele acoperite şuieră vântul, zburătăcind tabla şi provocând un zgomot puternic. De cum intri, începe o cursă fără marcaje. E imposibil să nu remarci ”cadoul” stafidit care îi aşteaptă pe copii chiar la intrare. Deşi nu au mai rămas decât două săptămâni până la debutul anului şcolar, aşa-zise grupuri sanitare, în realitate nişte latrine insalubre, sunt înfundate şi pline de excremente. Uşile nu doar că nu au încuietori, dar cineva care parcă ar fi dorit să se răzbune pe cei care îndrăznesc să le folosească le-au mânjit cu fecale. Cât a fost vara de lungă, nimeni nu a avut timp pentru a impregna măcar mirosul de var. De apă curentă în incinta acestor grupuri sanitare nici nu poate fi vorba. Nu a fost niciodată, în schimb, din dotare , a fost prevăzută o oglindă mare, chiar la intrare, în care elevii pot să-şi corijeze ţinuta. Ca să nu existe discriminare, mizeria era prezentă peste tot, şi în toaleta rezervată băieţilor, cât şi în cea a fetelor. 

Nepăsarea unora îi poate costa pe copii

Poate şi mai grav decât duhoarea din toalete e faptul că nimeni nu se îngrijeşte, deocamdată, de securizarea zonei din jnurul şcolii. Bucăţi din acoperiş s-au desprins şi stau să cadă chiar pe aleile de acces ale elevilor. O mână ”iscusită” a găsit şi soluţia: pentru a nu mai atârna pe trotuarul de lângă clădire, le-a spânzurat într-un vişin, aflat în imediata apropiere a şcolii. Tot în apropierea unităţii de învăţământ, chiar în curte, s-a găsit loc pentru groapa de gunoi. Pe o rază de câţiva metri, zac aruncate resturi de tot felul, de la ambalaje şi până la sticle de plastic. Deşi în curte se află două coşuri de gunoi care îi atenţionează pe copii să păstreze curăţenia, dacă aceştia ar încerca să urmeze îndemnul ar face mai multă mizerie pentru că gunoiul ajunge tot jos, coşurile fiind mâncate de rugină. În aceeaşi curte, e pe cale să se înfiripe şi un mic cimitir de maşini. Două camioane pe care altădată elevii lua lecţii de şofat au ajuns acum nişte relicve şi au fost abandonate. La câţiva metri, lângă magazia de lemne, se odihneşte, cu cauciucurile sparte, un fost microbuz galben, cu care copii făceau naveta. Rablele sunt lăsate la voia întâmplării, o adevărată tentaţie pentru elevii mai năzdrăvani. De altfel, întreaga curte a şcolii este un loc sălbatic, invadat de vegetaţia pe care numaai canicula a făcut-o să-şi mai piardă frăgezimea. Chiar şi terenul de sport – în fapt un maidan, delimitat de două porţi din fier ruginit – este năpădit de iarba care se continuă mult în spate, pe câmp, gardul firav din plasă de sârmă fiind ca şi inexistent.

Aceste două unităţi de învăţământ sunt printre exemplele proaste pe care le-am găsit în Dolj. Deşi mai sunt doar puţine zile până la sosirea elevilor, clasele arată impropriu pentru începerea cursurilor. Personalul puţin la număr, potrivit obiceiului, se străduie să îngraşe porcul în ajun, dar cel mai probabil iginiezările, dacă vor mai fi continuare, se vor încheia într-un viitor greu de apreciat.

LAURA MOŢÎRLICHE şi RADU ILICEANU