„Face valuri”, ca să spun aşa, decizia Institului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) – o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 -de a se scoate bustul lui Adrian Păunescu, din Grădina Icoanei, din Bucureşti, pe motivul că poetul care a condus revista „Flacăra” şi a creat Cenaclul cu acelaşi nume, a desfăşurat activităţi, ce au contribuit la promovarea ideologiei oficiale şi la consolidarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Preşedintele executiv al IICCMER este prof. univ. dr. Daniel Sandu (50 de ani) din Iaşi, în funcţie, din martie 2022, cu rang de secretar de stat, cu un doctorat în Germania, cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative Universităţii “Petre Andrei”. Despre poetul, publicistul, făcătorul de reviste şi omul politic Adrian Păunescu s-a vorbit mult şi nuanţat, de-a lungul vremii, reproşându-i-se între altele că „s-a complăcut în infinitul mic” (Andrei Pleşu) căutând să identifice în haită două-trei exemplare… cu privire umană. Ar fi făcut efortul să populeze iadul cu îngeri, pentru că s-a vrut un pasionat al nuanţelor, un judecător drept a cărui balanţă aspiră la precizie farmaceutică. Cu statuie sau fără statuie, Adrian Păunescu va reverbera în spaţiul public, încă multă vreme. Dacă nu chiar veşnic. În „Istoria Literaturii Române” are locul său. Iar în Dolj, de unde s-a revendicat mereu („De la Bârca la Viena şi înapoi”), imnul Universităţii, al cărui creator este, rămâne nemuritor, chiar cu festivităţi anuale organizate. Marin Sorescu spunea undeva („Uşor cu pianul pe scări” – Cartea Românească 1985) că „îl încearcă bănuiala că Adrian Păunescu ar fi capabil să scrie şi mort”. Aşa că atenţie… la dreptul la replică. De la uneltele sale, Bardul de la Bârca a sărit, în cursul vieţii (a perioadei avută în vedere de IICCMER) şi la uneltele gazetarului, pe care le-a găsit, cam ştrepezite şi convenţionale. O paranteză: la un „meci de fotbal” între redacţiile Flacăra şi Scânteia, cronica mai mult decât curajoasă, pentru acea vreme, publicată, menţiona că de fapt partida fusese între două feluri de a face presă. Adrian Păunescu venise din SUA şi chiar dorea ca ceea ce se spunea în şoaptă sau nu se spunea deloc, să se răgnească într-un megafon. Se considera condamnat să fie o goarnă socială. Alergând după popularitate a şi întrecut-o. “Generaţia în blugi” -atât de cultivată- chiar a existat. Inteligenţelor, mai recente, de dreapta, de stânga, conformiste, le este inaccesibil adevărul acestei idei. Cartea „Sub semnul întrebării”, care inserează interviuri cu toată floarea cea vestită a culturii româneşti postbelice, în dialog viu, cu unul dintre cei mai inspiraţi şi curajoşi intervievatori din presa culturală, merită lecturată. N-am fost prieten cu Adrian Păunescu, din varii motive, lipsite de relevanţă, în contextul de faţă. Dar îmi rămân străine imprecaţiile vulgare şi atitudinile grobiene la adresa marelui poet. Şi dacă Mihai Sebastian nu s-a întâlnit cu Mircea Eliade (deşi una aflăm din „Jurnal”, alta din „Secrete, minciuni şi consecinţe”, cartea lui Bruce Lincoln), la… Capşa, în Bucureşti şi ce discuţie aprinsă ar fi putut avea loc, la o cafea, cu citate din „De 2000 de ani” ş.a.m.d., în schimb, în ianuarie-februarie 1971, Adrian Păunescu i-a luat, la Chicago, un interviu, lui Mircea Eliade, la locuinţa acestuia. Cu siguranţă, primul după război, în presa din România. Acutele conflictelor interbelice lăsaseră cicatrice. A ieşit ceva scandal mocnit, nara Dumitru Popescu, în volumul doi al memoriilor sale „Cronos autodevorându-se” (ed. Hoffman). Atitudinea liderului comunist de la Bucureşti poate fi dedusă din faptul că, ulterior, în România s-a retipărit toată opera lui Eliade. Deşi rapoarte din arhivele serviciilor secrete din România, scrie Bruce Lincoln, în cartea sa “Secrete, minciuni şi consecinţe”, arătau că Mircea Eliade şi prima sa soţie Nina fuseseră susţinători ai Legiunii, din 1933 sau 1934 şi începând cu 1937 participaseră la întâlniri cu Zelea Codreanu. Cultivând o conştiinţă a necesarului, posibilului şi inevitabilului, Adrian Păunescu –în abordarea exegeţilor- nu place multora, care nu pot să-i treacă cu vederea o anume duplicitate – absolut firească. Poetul dizident Dorin Tudoran, fost coleg de facultate cu Adrian Păunescu, prieten, redactor la „Flacăra”, în amintiri despre acesta (Vox publica 5 noiembrie 2010) preferă să evoce momente unice din prietenia lor, când Adrian Păunescu agita lumea că trebuie apărată „Reconstituirea”, lui Lucian Pintilie, fiindcă e o capodoperă şi dacă i se face lui Pintilie nedreptatea suntem nişte nenorociţi. Şi cita Dorin Tudoran „În lumea plină de urmări / Eu sunt un om pe nişte scări, / În sus ce e, în jos nimic, / În jos ce e, în sus nimic”. Pe Adrian Păunescu l-am pierdut, suspina Dorin Tudoram, cu tristeţe mărturisită, când a apucat pe nişte scări, ce i se păreau că duc sus foarte sus, în vreme ce eu am crezut că duc jos, foarte jos.
