Preşedintele Comisiei de Cultură, de la Camera Deputaţilor, în divorţ chiar cu… cultura!

Printr-o întâmplare, i-aş zice nefericită, Iulian Bulai este preşedintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă, de la Camera Deputaţilor, din partea grupului parlamentar al USR-Plus. Ce treabă are Iulian Bulai cu cultura, unde s-a întâlnit cu ea, în ce circumstanţe, n-avem cunoştinţă. Oricum nu poate fi bănuit, fie şi cu indulgenţă, de prea mult zăbovit prin bibliotecă. La cât arată de firav îl atacă repede insomnia. Aflăm din când în când, în schimb, despre demersuri răzleţe ale sale, mereu năstruşnice, cum ar fi de pildă faptul că USR-Plus va vota împotriva proiectului anti-LGBT, considerat „o aberaţie”, anunţat de AUR. „Asistăm la o competiţie a urii şi intoleranţei din partea unui partid parlamentar, care se vrea a fi serios, dar care îşi ia ca exemple partide extremiste şi ţări date la o parte în UE, marginalizate, pentru că nu înţeleg că trebuie să ne raportăm cu respect şi demnitate faţă de toate persoanele, indiferent de orientarea lor, indiferent de apartenenţa lor etnică sau de orientarea sexuală”. Deputatul Iulian Bulai, se consideră probabil nu doar abil, dar şi şmecher, ca să ne exprimăm eufemistic, prefăcându-se a nu înţelege nici ce promovează pe fond guvernul Viktor Orban, la Budapesta, şi nici PIS-ul lui Jaroslaw Kaczinski la Varşovia. În opinia sa demersul AUR e o aberaţie, cum a fost şi referendumul pentru definirea familiei în Constituţie. Să ne înţelegem acum: şi la Budapesta şi la Varşovia -unde Biserica Catolică rămâne o voce teribilă- problema în discuţie este îngrădirea propagării mesajelor activiştilor LGBT în şcoli şi grădiniţe şi nicidecum persecutarea celor cu alte obiceiuri sexuale decât heterosexualitatea, referirea la alte identităţi decât cea atribuită la naştere. Şi acum să trecem la lecţia de cultură generală pentru rătăcitul Iulian Bulai. Tematic, cum ne reaminteşte Mihai Iovănel în „Istoria literaturii române contemporane” (1990-2020), o carte care trebuie citită, chiar şi de cei care n-au mai citit de mult, cum ne povăţuieşte Costi Rogozeanu, LGBTQ are în cultura română o tradiţie relativ întinsă. Constanţa Vintilă Ghiţulescu („În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în ţara românească a sec. al XVIII-lea”, 2004) şi Andrei Oişteanu („Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură”, 2016) au inventariat o serie de episoade timpurii despre violul homosexual la care Mohamed al II-lea l-a supus pe Radu cel Frumos (fratele lui Vlad Ţepeş) până la cererea de divorţ depusă la 3 octombrie 1836 de Ruxandra Balş, care îl reclama mitropolitului Moldovei pe soţul ei, hatmanul Anastasachi Başotă că o privează de „plăcerile însoţărei”. Sadomia era condamnată de biserică şi pedepsită prin lege fiind supusă în acelaşi timp unui fenomen de exotizare prin asocierea cu moravurile importate din imperiul otoman. În „Duduca Mămuca”, B.P. Haşdeu face trimitere la „obiceiuri turceşti”, care nu sunt altceva decât practici homosexuale. Dar probabil prima scenă explicită, din literatura română modernă îi aparţine lui Ion Creangă, „Povestea poveştilor”, capodoperă ireverenţioasă şi explicită în care răspopitul Creangă calcă în picioare cele sfinte. Mateiu Caragiale, autorul romanului „Craii de Curtea-Veche” are un personaj, „Poponel” descris vitriolant. Alt personaj gay, privit de această dată, dacă nu cu înţelegere, măcar cu relativă compasiune, figurează în „Stavru” primul capitol din romanul „Chira Chiralina” a lui Panait Istrati (1924). În schimb, Tudor Arghezi îşi dă măsura veninurilor care l-au făcut celebru în poezia „Fătălăul”, din volumul „Flori de mucegai” (1931). În interbelic face senzaţie şi în România romanul lui Marcel Proust „În căutarea timpului pierdut”, în care homosexualitatea şi lesbianismul joacă un rol important. Unul din scandalurile de vârf din interbelic legate de LGBTQ se leagă de campania ziarului „Credinţa”, al cărui director, Sandu Tudor, semnează la 16 decembrie 1934 atacul „Generaţia Criterion”, întărit de Zaharia Stancu cu pamfletul „Onoarea dintre fese”. Iese un mare scandal asupra căruia nu mai zăbovim. Am putea să cităm romanul „Principele” lui Eugen Barbu (1969), plasat în vremea domniilor fanariote, în care apare în postura de sfătuitor „al principelui” „un messer Ottaviano” italian demonic, homosexual travestit care îl atrage în mrejele lui pe Vodă însuşi. Nu mai continuăm, că-l obosim pe Iulian Bulai, fiindcă e mult de citit, semn că în cheie LGBT s-a şi scris de-a lungul timpului, textele fiind primite cu comprehensivitate. Nimeni n-a interzis nici „Legături bolnăvicioase” (2002) a Ceciliei Ştefănescu, o pledoarie pentru lesbianism, nici romanul programatic despre lesbiene „Păpuşile” de Cristina Nemeroschi ş.a.m.d.. Dar s-a păstrat o măsură, o cumpănă a lucrurilor. Şi nu mai continuăm fiindcă deputatul Iulian Bulai e un rătăcit şi nimic mai mult.