Am crezut, amăgindu-mă inutil, că scrisoarea profesorului universitar, acad. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, directorul „României literare”, adresată preşedintelui României, text preluat de nu puţine publicaţii online, referitor la proiectul „România educată” va provoca un val de comentarii aprinse. În bună măsură justificate. Prin pertinenţa şi profunzimea ideilor sale punctuale, prof. univ. Nicolae Manolescu a atins câteva puncte sensibile, care îndemnau la reflecţie. „(…)Aş fi vrut să ştiu pe cine vă întemeiaţi când propuneţi marile măsuri de reformă. Diferitele instituţii care au un rol în învăţământ nu îmi inspiră încredere(…) Cine se află în spatele acestor instituţii n-am idee. Pe site-urile lor nu există nici un nume”. Întregul text al profestorului universitar acad. Nicolae Manolescu, apărut pe prima pagină a „României literare” nr. 30 / 2021, sună neliniştitor. „Aş porni chiar de la titlul proiectului „România educată”: Domnule preşedinte, ca să fie educată, România trebuie să fie instruită. Educaţie fără instruire nu este posibilă. Educarea tinerilor în spiritul valorilor naţionale, occidentale, democratice, n-are nici o şansă în lipsa cunoaşterii profunde a acestor valori. Nu poţi respecta ceea ce nu cunoşti. Un om neînvăţat n-are nici o aplecare spre respectul acestor valori. Învăţarea este primordială, educarea vine la rând”. Impecabilă logică. Fără cusur. Dar nici măcar elitele, atât de volubile cu nişte ani în urmă, n-au găsit în tonul unei impacientări, să nu îi spun disperări, a lui Nicolae Manolescu un motiv de a enunţa un punct de vedere. Pro sau contra. Deşi în discuţie era învăţământul românesc. Motivul? Poate şi faptul că Nicolae Manolescu, aspirant la postul de preşedinte în 1996, deşi orientarea sa politică era de fapt o orientare în politica literară, fiind mai preocupat de continuarea disputelor mai vechi cu tabăra lui Eugen Barbu, decât de fundamentarea unui proiect pozitiv şi programatic care să acopere şi domeniile extraliterare. Apoi, poate schimbarea statutului Uniunii Scriitorilor, care limita mandatele de preşedinte la două, şi chiar diatribele sale împotriva unui presupus dezinteres arătat de generaţia criticilor douămiişti faţă de un presupus trecut literar. Să admitem că scrisoarea domnului Nicolae Manolescu a fost mult prea politicoasă, că n-a respectat ritualul convenţional al atacului, la noi cuplarea politeţii cu anemia fiind frecventă. Nu întâmplător ironiile apărute, după publicarea documentului, au generat o stare de apatie. Nu îmi explic nici destinderea amuzantă de astăzi, semn că avem deja un geniu al derizoriului, nici unele puncte de vedere belicoase. Uneori nimic nu e prea dramatic spre a scăpa de bagatelizare. Nimic nici măcar moartea. Variaţiuni ridicole pe teme grave sau lamentări pompoase în jurul unor divagaţii consistente, iată reflexele morbide ale vieţii noastre publice. „Atrag înalta dumneavoastră atenţie asupra dezastrului (îmi măsor, ca de obicei cu grijă cuvintele) instituţional din învăţământul românesc. Se face tot mai puţină şcoală în România. Cam totul de mântuială”, scria criticul literar, prof. univ. Nicolae Manolescu. O voce autorizată, de o competenţă desăvârşită în materie. Coincidenţă interesantă de abordare, între prof. univ. Nicolae Manolescu şi scriitorul Mircea Platon de la Iaşi, în cartea sa „Deşcolarizarea României”, şi acesta un intelectual de referinţă, cu studii universitare şi un doctorat la „The Ohio State University at Columbus”. În prezent, Administraţia Prezidenţială prin Departamentul de Educaţie şi Cercetare lucrează la finalizarea rezultatelor „România educată”, în colaborare cu ministerul Educaţiei. De asemenea este prioritizată corelarea obiectivelor „România educată” cu discuţiile privind următorul ciclu financiar al UE, se putea citi pe siteul prezidenţial. Convingător, nu-i aşa?
