Lanurile de grâu ale Doljului!

0
490

E vuiet în întinsa câmpie a Doljului. Şi nu numai. Dar, noi la Dolj ne referim, fiindcă la ceasul strângerii grâului ştim cât contează Doljul la pâinea ţării. Lanuri de grâu, ce se întind pe alocuri, chiar şi în zona colinară, de la o zare la alta, te uimesc prin frumuseţea şi vigoarea lor. La începutul primăverii, în mai multe rânduri, atât de mult întristaseră, chinuite de absenţa ploilor, şi acum sparg inima de bucurie. Aproape la unison, cei cu care am stat de vorbă spun că producţia e mai mică, decât cea a anului trecut, dar e îndestulătoare. Şiruri de combine performante –Class-uri şi John Deere-uri- înoată din zorii zilei şi până la lăsarea întunericului în lanuri ce unduiesc, sub greutatea spicelor. Este una dintre cele mai importante, dacă nu chiar cardinale, munci de sezon în agricultura doljeană. Odinioară, în presa cotidiană, momentul era descântat de toţi marii reporteri ai momentului. Şi mulţi o făceau cu har greu egalabil, convinşi în fibra fiinţei lor că lanul de grâu şi cerul spuzit de stele, într-o noapte de vară, merită toate metaforele limbii. Povestea, cu destui ani în urmă, Marin Preda, într-o discuţie-maraton cu Florin Mugur –fac o paranteză, nimeni n-a descris cu atâta patos cum a făcut-o scriitorul, secerişul grâului, în volumul doi din „Moromeţii”- că a văzut un seceriş şi un treieriş complet, care i-au rămas în memorie, la Căldărăşti, un sat pe lângă Buzău, unde îl trimisese revista „Contemporanul”, cam vreo lună. Dacă nu ar fi făcut acea deplasare, mărturisea romancierul, poate nu scria cartea. Statul pe loc al scriitorului, mai spunea Marin Preda, care nu se documenează, i se pare o condamnare la eşec. Fireşte, lumea s-a schimbat, altele sunt provocările cotidiene, deşi despre grâu se tot vorbeşte. Şi avizat şi neavizat. Sunt multe locuri pline de har prin părţile Doljului, în care mintea şi sufletul se leapădă de orice deşertăciune, dar mai mult decât oricare dintre ele lanul de grâu e un ulcior cu apă vie, unul din cele mai sfinte chipuri ale firii. Pe lângă frumuseţea lanului de grâu, plină de taină, până şi frumuseţea mării -atât de dragă multora- poate părea de paradă. E multă trudă până la ajungerea recoltei în silozuri, moderne şi acestea, sclipitoare în bătaia soarelui, e multă nelinişte sufletească până la încheierea socotelilor. Miroase a pelin şi a ierburi campestre. Puternic e sentimentul realităţii şi tot atât de puternic acela al visului. Iunie, prin ultima lui decadă, e luna grâului care se tălăzuie ca marea. Un ritual care ne încadrează într-o ordine a naturii. Până la pâinea, făcută din cel mai bun grâu al pământului şi sufletului doljean, mai sunt puţine zile. Oricum, zile fierbinţi de vară, dar imaginaţi-vă o clipă ce stare de front e la Cerealcom Segarcea, unul din centrii nervoşi ai agriculturii doljene, acolo unde Mihai Anghel, martor de acum al atâtor şi atâtor momente fierbinţi, de la răsăritul la apusul soarelui veghează câmpia tăcută a Segarcei, plină de taină şi de o mare forţă care e numai a ei. Spuneam că lanul de grâu te spală de tristeţe, de oboseală şi nu te lasă până nu îţi aduci aminte de tot ce înseamnă să fii om. Uneori, cu siguranţă, saturat de firescul şi frumuseţea peisajului, dar şi de atâtea şi atâtea griji, nu uşor surmontabile, până şi Mihai Anghel atât de sigur pe sine, devine convins că inima lui a devenit o pâine uriaşă şi fierbinte, şi cum spuneam şi într-o altă împrejurare, chiar emblematică. Şi lângă el, alături de el, mai sunt atâţia şi atâţia oameni de mare ispravă. Cum sunt, în atâtea şi atâtea alte locuri ale Doljului. Pentru care consideraţia noastră nu poate fi decât absolută.