Disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

0
98

În acest eseu propun o clarificare a dihotomiei disidenţă/ rezistenţă care pare subînscrisă, din păcate, în aceeaşi serie opoziţionistă, în care protagoniştii, de ambele părţi, se află într-o relaţie de excludere reciprocă, miza fiind şi de data aceasta (la fel de perdantă) un act de auto-determinare, civică şi morală – atunci când invocarea criteriului estetic pare să nu mai fie îndestulător  –, în raport cu regimul totalitar. Iar dacă, pentru actorii disidenţei, cei reali şidocumentaţi biografic, pretenţiarecunoaşterii este superfluă, pentru susţinătoriipoziţiei de rezistenţăpretenţia aceasta nu doar că e evocată şi invocată cu o ostentaţie prin ea însăşi generatoare de suspiciuni, dar e uneori supralicitată până spre riscul de a-şi pierde legitimitatea. Câteva idei portante pornind de la o investigare lexico-semantică a conceptului de disidenţăşi a familiei sale lexicale îşi verifică utilitatea în decelarea fenomenului pe care îl subînscrie.

Pornind de la ceea ce pare la prima lectură doar un simplu exerciţiu lexicografic, vom încerca, apoi, să probăm cel puţin două dintre aspectele ce alimentează cu o nemeritată risipă de energie latura controversată a problematicii circumscrise disidenţeişi deopotrivă raportul, nu mai puţin controversat, dintre disidenţăşirezistenţă prin cultură. Încă şi mai precis, în chiar termenii dezbaterilor ce-au excelat în ultimele două decenii, este vorba de a opera, pe cât posibil cu obiectivitate, sau cu acel survol pe care un ideocritic de talia şi discernământul lui Starobinski îl recomanda actului estetic evaluator.

O operaţie care ni se pare cu atât mai necesară cu cât, ca în atâtea alte dezbateri ce ne-au însoţit, nu o dată chinuitor şi, din nefericire, chiar infertil în ultimii douăzeci de ani, şi cea consacrată disidenţeişiactanţilor ei a sfârşit, datorită unor varii motive, într-un fel de disertaţie goală, turnată într-o retorică de cele mai multe ori neobişnuit de inflamată. Avem în vedere, printre motivele de evidenţă, unghiurile aprehensive incorecte ori doar inadecvate, dar îndeosebi veritabilul război al orgoliilor angajând supra-dimensional patimi şi pasiuni ce-au condus dezbaterea într-un punct mort, golind-o astfel de un conţinut ce s-ar fi putut constitui, alături de altele compromise la rândul lor, în repere de ieşire din topica unei societăţi post-totalitare căreia tocmai disidenţaşiprotagoniştii ei îi indicaseră întreagă cazuistică bolnavă şi bolnavă în sensul cel mai frust şi freudian al termenului.

Două premise ale intervenţiei noastre apar ca utile încă la acest punct:

  1. i) disidenţa – şi actorii ei – nu reprezintă un fenomen recent, redus la opoziţiafăţişă, programatică şi structurală ori nu, la regimurile totalitare din ultima sută de ani; cu întreg riscul unei generalizări circumstanţiale, ea acoperă istoria umanităţiişi, id est, istoria Omului, ca fiinţă dotată cu vocaţiainterogaţiei despre sine şi despre celălalt, despre comunitatea şi societatea în care trăieşte, condamnat, în sens sartrian, s-o trăiască, pe care se simte dator s-o judece cu scopul eminamente virtual de a o ameliora potrivit cu propriile nevoi, dorinţe, deziderate etc. În această perspectivă, disidenţa devine o componentă structurală a fiinţei umane, egală, prin statut şiacţiune, componentei opoziţionale care ar fi, cu un termen ce pare în mod nedrept ieşit din uz, concordia;
  2. ii) cu referire la disputa în jurul disidenţei din spaţiul nostru cultural, considerăm că, în absenţa unor abordări ghidate de principialitate şirezistenţă la ispita unei zarve, pe alocuri năucitoare, s-a ajuns, exact pe acelaşiraţionament schismatic ce era de denunţat, la o altă schismă, nu mai puţin periculoasă, a deschiderii a două fronturi antagonice: de o parte, disidenţii autentici, consacraţi ca atare prin istoria lor biografică şi culturală în regimul totalitar, iar de cealaltă parte cei care, acuzând propria absenţă de pe acel front activ al opoziţiei, au sfârşit prin tentative, deschise ori mai curând voalate, să minimalizeze ori chiar să compromită sensul şiimportanţapuţinelormişcări de disidenţă asumată.

Mai înainte de a articula propriile noastre puncte de vedere în raport cu aceste premise nelipsite de bune doze dilematice, să revenim la ipoteza de la care am pornit şi să procedăm, aşadar, pe cât posibil metodic, cercetând, aşa cum anticipam, „istoria” familiei lexicale ce porneşte de la acel substantiv „dissidium”  şi, mai ales, de la verbul „dissedere”, ambele prezente la autorii latini spre a ajunge, prin disiparea unor derivaţii în sincronia semantică a termenului, către nucleul pe care acelaşi termen urmează să-l asume în anii şaizecişi care, fireşte, interesează în mod nemijlocit dezbaterea noastră.

Încă o precizare preliminară.

În ciuda unor afirmații care periodizează conceptul de disidenţă relativ recent, corelându-l cu evenimente şiacţiuni precise înregistrate pe la începutul anilor şaizeci în fosta URSS şi în unele ţări satelit, termenul, chiar într-una din semnificaţiile sale supralicitate astăzi, este destul de vechi; însuşi etimonul latin îi denunţă aproape cu exactitate povara semantică survenită în dezbaterea din ultimele decenii: ca „dissideo/ dissedere”, verb, „a sta afară”, „a sta deoparte”, substantiv „discidium”, „separare”, „ceartă”, „dezacord”, „rupere în afară”; de fapt, se poate cu uşurinţă constata din chiar structura cuvântului (prefixul „dis-” disjunctiv, şi verbul „sedere”, „a sta”).

E adevărat, dacă la romani, aşa cum se poate proba prin mai toţi marii autori latini, această separare, stare de-o parte, mergând până la divorţ, indica un dezacord, aşadar o disjungere în plan emoţionalşi în spaţiu public, semantica se va modifica ulterior – şi cel puţin o dată într-o manieră oarecum esenţială, dacă nu chiar radicală – într-un proces evolutiv pe care l-aş identifica circular. Mai precis: în miezul Renaşterii, se resuscită sensul latin, de dezacord, separare, disjungere de o opinie aşa-zicând canonizată, potenţându-se, astfel, embrionul semantic de opoziţionalitate; din câte am putut constata, termenul de disidenţă  ca atare nici nu se constituise, fiind substituit de adjectivul „disident”, consacrat în italiană pe la 1619 şi derivat din substantivul „dissidio” (fără un corespondent în română, dar însemnând, fireşte, disensiune, dezacord, conflict, neînţelegere etc.).

În italiană, deci, „dissidenza”, înregistrat în 1798, în sfera vieţii clericale (una din consecinţele, cred, ale cartezianismului), marchează disocierea dintre credinţăşiraţiune, opţiunea în favoarea celei din urmă calificând, aşadar, atitudinea de opoziţie, de contrast faţă de norma civico-etică şi nu numai pe care o impusese şi o apăra instituţia religioasă. În mod oarecum straniu, antonimul disidenţei va fi, în acelaşi context istorico-social, ortodoxia, fireşte în semnificaţia strict etimologică a termenului, şi de această dată, religios, de cale, poziţie, opinie înscrise în ordinea celor drepte.

2012