În clipul oficial de campanie electorală, candidata Frontului Naţional – Marine Le Pen (48 de ani) – s-a vrut descrisă prin trei cuvinte: femeie, mamă, avocat. Mesajul a fost cât mai clar cu putinţă: se vede ca o femeie modernă, activă, divorţată, o mamă de familie care cunoaşte bine preocupările francezilor. Rareori, în Franţa, o femeie a fost, atât de aproape de Elysee, ca de această dată. În 2007, Segolene Royal, candidata socialiştilor, a atins turul secund, dar nu a putut avea succes în faţa unui adversar puternic, de calibrul lui Nicolas Sarkozy, extras din funcţia de ministru de interne. De această dată, chiar dacă Emmanuel Macron a ieşit pe primul loc, cu un procentaj de 23,7%, ecartul faţă de Marine Le Pen – 21,7% – este insignifiant, şi candidata Frontului Naţional s-a aflat multă vreme pe prima poziţie, în toate măsurătorile sociologice. Se discută mult şi pe bună dreptate, despre confruntarea din turul doi al alegerilor prezidenţiale. Ar reprezenta o victorie pentru femei desemnarea Marinei Le Pen drept câştigătoare? Întrebarea a fost pusă deja, motiv pentru care ministrul drepturilor femeilor, printr-o scrisoare deschisă, alături de numeroase personalităţi, a cerut să fie votat Emmanuel Macron, pentru că „alegerea Marinei Le Pen ar fi o înfrângere pentru femei”. Nu este prima exprimare pe acest subiect. „Este poate o victorie a feminismului, dar nu exte o victorie a democraţiei”. Şi mica frază, cu încărcătura ei politică, a declanşat scandalul. În 2016, Hillary Clinton a pus femeia în centrul programului său, neezitând să se declare feministă. N-a izbândit. Dar motivele au fost altele. În programul său prezidenţial, Marine Le Pen vorbeşte doar o dată, în agajamentul numărul 9, de apărarea drepturilor femeilor, egalitate de salarizare şi combaterea precarităţii sociale şi profesionale, în schimb „leagă” lupta femeilor de pericolul islamist. Sunt destui observatori care afirmă răspicat că Marine Le Pen, ca preşedinte al Republicii, n-ar fi o victorie, ci doar un simbol al faptului că nu există obstacole pentru ascensiunea într-o înaltă demnitate a femeii. Adevărul este că Frontul Naţional a contat pe un electorat preponderent masculin, ca şi în 2012. Marine Le Pen nu este Angela Merkel şi nici Hillary Clinton. Este o excepţie într-un peisaj politic. Un expert în comunicare. Şi dacă Theresa May este o Angela Merkel a Angliei, Marine Le Pen rămâne ceea ce este, deşi poate depăşi 40% la 7 mai a.c.. 65% dintre votanţii din primul tur, au făcut-o în favoarea partidelor care recomandă o politică externă mai mult sau mai puţin anti-Putin sau anti-Assad. Fundamentele de ieri ale Frontului Naţional sunt şi cele de astăzi: discurs anti-imigraţie, anti-european…. Dar evident este o schibmare de tonalitate. Un semn de normalizare al FN, motiv pentru care Emmanuel Macron a acceptat o dezbatere cu Marine Le Pen, la televiziune (3 mai a.c.), ceea ce Jacques Chirac refuzase în faţa rivalului său, în 2002, Jean Marie Le Pen. Ceea ce o „blochează” pe moştenitoarea partidului tatălui său, la o manieră destul de serioasă, este scandalul asistenţilor parlamentari, care ar fi „ronţăit” nişte bani europeni (5 milioane euro, între 2012-2017) prin mijloace incorecte, şi OLAF-ul a solicitat, după cum se ştie, Parlamentului European ridicarea imunităţii eurodeputatului FN. Paradoxal, până acum, acest „cartof încins” nu a constituit o temă de dezbatere pe măsura gravităţii faptei. Ceea ce, ţinând seama de „recomandările” pe care le tot primim, pare un lucru interesant.
