Băsescu-Berlusconi: nefericita coincidenţă

Nu mai miră pe nimeni faptul că pentru Traian Băsescu nici litera şi nici spiritul Constituţiei – pe care de altfel nu se dă în lături s-o invoce ori de câte ori i se pare că i-ar fi de folos – nu mai au nicio valoare. În ajunul declanşării campaniei electorale pentru viitorul Parlament european, preşedintele care nici domnia sa nu mai ştie pe cine reprezintă, şi-a luat îngăduinţa cu de la sine putere să propună o „agendă”, a sa, personală, a viitoarei politici continentale. Lăsând la o parte labilitatea „agendei” pe care Băsescu îşi permite, fără vreo acoperire constituţională, atacul pe care l-a strecurat împotriva liderului socialiştilor europeni, Martin Schulz, i-a denunţat, a câta oară?, incapacitatea de a se menţine deasupra oricăror opţiuni politice partizane. Ieşirea – căci o gravă şi dificil de admis ieşire – din rolul unui şef de stat grijuliu faţă de angajarea Ţării în vreo dispută de natură ideologică atunci când în vecinătatea acesteia au loc evenimente de o complexitate ce s-ar putea dovedi… istorică – nu iese, din nefericire, din tiparul băsescian pe care îl susţine, cu o disponibilitate morbidă, de aproape un deceniu. Desigur, poţi fi ori nu de acord cu poziţiile unui politician, fie acesta şi liderul uneia dintre cele mai importante uniuni ideologice europene. Ca şef de stat, obligat constituţional la o un comportament de egal respect faţă de toate formaţiunile şi, de fapt, faţă de cetăţenii propriei ţări, atacul ignar şi pernicios, pe deasupra şi fără acoperire în ciuda ambiguităţii asumate, mi se pare chiar fără precedent. Ori, mai exact, mi s-a părut în momentul în care l-am urmărit cu o stupoare pe care n-a putut s-o învingă nici măcar o altă ieşire, nu mai puţin controversată, dar cu atât mai semnificativă în a detecta un deviaţionism caracterial ce capătă, astăzi, drept de neavenită cetăţenie în politica europeană.

E vorba de o intervenţie la fel de brutală şi de şocantă pe care ex-premierul italian, nimeni altul decât condamnatul Silvio Berlusconi, şi-a îngăduit-o, la doar câteva ore de „colegul…ideologic” al său de la Bucureşti. Şi de această dată, ţinta, pe post de „victimă” amintind de practicile staliniste, a fost să fie tot… Martin Schulz. Într-o stranie intervenţie, chiar mai alambicată şi mai confuză decât a „camaradului” său dâmboviţean, Berlusconi, încălcând de data asta chiar litera sentinţei judiciare ce l-a consacrat „muncii în folosul comunităţii” la un centru medical pentru bătrâni, a declarat că lagărele de concentrare naziste nici n-ar fi… existat. Şi că eventuala alegere a lui Schulz ca şef al CE ar fi nu doar un non sens, ci şi o catastrofă. Paradoxal, Il Cavaliere, al cărui cavalerism s-a disipat cu timpul metamorfozat într-un joc actoricesc în care tragicul şi comicul se împletesc aiuritor, declara că, da, a existat Katyn, crima abominabilă adică a Armatei Roşii împotriva polonezilor, dar nu şi lagăre naziste. Cu alte cuvinte, Schulz, nu ca german, ci lider… socialist, ar fi un pericol pentru Europa de mâine, asociat, adică, mult mai direct cu… stalinismul decât, se presupune, cu… nazi-fascismul hitlerian. Fireşte, Berlusconi şi-a uitat, ca şi în cazul fostului dictator libian Gadhafi, marea şi declarata sa prietenie cu… Vladimir Putin. Care, neaşteptat, n-ar avea nicio legătură nici cu istoria crimelor staliniste, ale fostelor poliţii politice, al căror descendent, asumat ori nu, este neîndoielnic, iar recentele sale acte de provocator internaţional nu şi-ar mai găsi, în agenda lui Berlusconi, vreun motiv de interes.

Două atitudini, aşadar, una din România băsesciană şi alta din Italia post-berlusconiană, prin care se conturează un fel de pariu pentru viitor. Al fiecăreia din cele două ţări, ca şi al celorlalte, în care confruntarea politică oarbă, fără vreo viziune salutară, se anunţă a acoperi o agendă electorală care n-are nimic de-a face cu destinul, şi aşa controversat, al unei Europe tot mai divizate.

O disociere, totuşi, s-ar cuveni. În Italia, derapajul lui Berlusconi a primit o dură replică din partea opiniei publice, presa punându-l efectiv la zid. La Bucureşti, în schimb, s-a aşteptat, neverosimil, doar replica lui Schulz. Care, diplomatic, aşa cum îi stă bine unui politician adevărat, a evitat orice deplasare polemică. Coincidenţele însă rămân, ca şi… disocierile. Problemă de cazuistică. Inclusiv ideologică.