Dan Şova sau impertinenţa fudulă

Rareori mi s-a întâmplat să-mi definesc o opinie faţă de o altă persoană cu atâta promptitudine, aşa cum s-a petrecut cu actualul (încă) senator, ex-ministru şi, probabil, perpetuu avocat, pe numele său Dan Şova. Figura de dandy stafidit, căruia o afişată vocaţie de golănaş stingherit de vecinătăţi virtual concurenţiale mi s-a părut încă de la prima vedere un soi de şmecher de prin zona Gării de Nord: progenitură împinsă de familia pricopsită ad hoc spre arterele mai aerisite şi mai rarefiate de prin cartierul Primăverii – de odinioară şi de azi. În alt timp şi în alte împrejurări, n-ar fi fost exclus să fi ajuns pe coridoarele nomenclaturii uteciste, în compania unor play-boy scoşi la înaintare pentru propăşirea marilor şantiere ale muncii patriotice.

Omul, mărturisesc din capul locului, mi-a displăcut la prima vedere: o aroganţă abia reţinută sub pojghiţa unui surâs inabil de înşelător, alimentând senzaţia de impertinenţă şi ea disimulată, nu mai puţin căznit, sub aparenţa unei bonomii cu totul gratuite.

Greu şi să-ţi faci vreo idee despre întinderea inteligenţei ori a cunoştinţelor sale profesionale, fiindcă ieşirile publice sunt mai totdeauna fade, de o inconsistenţă ideatică direct proporţională cu retorica şugubeaţă. Nu ştiu cât din zestrea sa de impertinenţă cârpită cu o aroganţă aproape ostentativă îi aparţine sieşi ori e fruct clandestin al unei educaţii prost poziţionate în sânul familiei. Oricum, ceva din tipologia de „june prim” victimă a unei proaste reprezentări regizorale este de o evidenţă cât se poate de clară. Şi, cum s-a văzut în aceste zile, fatalmente păguboasă.

„Cazul” său – de care atâta s-a vorbit şi de care era mai bine să ne fi putut lipsi – îşi are întregul şir de cauzalităţi tocmai în predispoziţiile mai sus enunţate. Şi nu mă refer aici nici la bâlciul „miruirii”, în sine insalubru până spre revoltă, cât la prestaţia de şmecheraş zălud prin care şi-a compromis, dintr-o lovitură, şi demnitatea de senator şi pe cea a unui slujbaş al legii. Fără a mă înrola hoardei de hingheri mediatici (asfixiată de ură, o moderatoare de pe la o televiziune pornită deja pe calea unei diligenţe „prezidenţiale” se substituise, alaltăieri, la bară, unui procuror stalinist de prin anii cincizeci), îmi e cu neputinţă să nu-i sancţionez neruşinata făcătură. Cu complicităţi egal culpabile ale unor colegi, a reuşit o contraperformanţă de… anale: a atras, încă o dată, o cameră parlamentară în jocul funebru al campaniilor denigratoare.

Apoi, gestul său complet necugetat, departe de a-i oferi vreo râvnită portiţă de scăpare, îl poziţionează încă şi mai mult ca o ţintă preferată, sub presiunea, aşa exagerată cum e, a unei opinii publice avide de scandal şi tot mai seduse de spectrul dreptăţii ce încarcă la refuz agenda ţării.

Nu ştiu câtă vinovăţie probatorie conţine dosarul de pe masa justiţiarilor săi, sunt însă tot mai convins că impertinentul pitit sub aura unei cumsecădenii de bravadă e bun platnic pentru defectul de… tipologie. Un defect care, el singur, ar fi trebuit să-l ţină departe de politică.