Istoriile lui Ştefan Andrei într-un pătrar de veac românesc

Tulburătoare la lectură, bine lucrată, cu acribie diplomatică, lucrarea se intitulează „Din frac în zeghe” (Ed. „Humanitas”, 2013) şi găzduieşte, editorial vorbind, o parte, poate o prea mică parte, din memoriile aşteptate ale celui care a condus diplomaţia de la Bucureşti – Ştefan Andrei – timp de şapte ani (1978-1985) şi a ocupat, ani de-a rândul, înalte demnităţi de stat, între care secretar al CC cu probleme internaţionale (6 ani) şi viceprim-ministru al guvernului cu probleme de comerţ exterior (1987-1989), tocmai în perioada achitării datoriei externe, concomitent fiind şi membru în Comitetul Executiv al CAER. Plecat din satul Livezi – comuna Podari – într-un moment în care „doar un singur consătean luase drumul Bucureştilor”, dintr-o familie modestă, ispitit de carte şi cunoaştere, dotat cu o inteligenţă scormonitoare, tipic oltenească, cult de-a dreptul, bibliofil învederat, autorul narează cu iscusinţă crâmpeie dintr-o viaţă în care s-a vrut util, din toată fiinţa lui, ţării. Şi poate a fost. Dar, palidă consolare, şi nu este singurul în istoria neamului, care evocă mesajul Mioriţei în celula închisorii, unde ajunge îmbrâncit pentru doi ani şi aproape jumătate, acuzat de „infracţiunea de genocid”, mai întâi şi apoi de „instigare la omor deosebit de grav”, perioadă în care personalităţi ale vieţii politice internaţionale, între care Hans-Dietrich Genscher, ministru de Externe al Germanie, Mario Suarez – preşedintele Portugaliei, Willy Brandt – fost cancelar al Germaniei, Giulio Andreotti şi Bettino Craxi – foşti premieri ai Italiei, Juan Carlos – rege al Spaniei, au făcut diligenţe arătându-se nelămuriţi la acuzele formulate. Era perioada în care comuniştii se sfâşiau între ei, ceea ce nu era deloc nou în existenţa acestui partid. Cum nu este nici în viaţa partidelor politice post-decembriste. Nici un autor nu scapă, în definitiv, de ideile, obsesiile şi idiosincrasiile sale. Cu atât mai mult când este vorba de propriile memorii. Ştefan Andrei, „mândru că e oltean”, cum recunoaşte deschis, apropiat Doljului în toată cariera politică, prin fapte de acum uitate, spunea, în finalul unui dialog cu Lavinia Betea, „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu” (Ed. „Adevărul”, 2011), că şi-ar alege ca epitaf următorul text: „a prevăzut totul şi nu a putut evita nimic”. Pe această idee, realmente obsedantă, sunt asamblate şi crâmpeiele de amintiri, hrănite de o subterană egolatrie, cu cosmetizările convenabile ale celui implicat în desfăşurarea evenimentelor. Să ne înţelegem: naratorul a făcut politica externă a României într-o perioadă în care Bucureştiul a şi contat ca actor politic pe scena internaţională. Nu s-a întâlnit la „o ţuică mică” sau un „whisky fin” cu lideri politici ai lumii, ci doar pentru a-şi sluji ţara, dovedindu-se un „profesionist al relaţiile externe, un ministru care conducea diplomaţia românească activ şi competent”, cum îl descria Gheorghe Tinca. „A făcut enorm de mult bine multor artişti”, spunea consăteanul său Tudor Gheorghe. Pentru ca Ion Traian Ştefănescu să-l descrie ca intelectual autentic, aparţinând filonului naţional. Autorul are referiri, de bună seamă, la Nicolae şi Elena Ceauşescu. Excesiv de calibrate, cu accente critice doar în cazul ei. Finalul carierei este un „moment Waterloo”, la care, cu siguranţă, s-a gândit, judecat din perspectiva epitafului pomenit. Ultima bătălie, şedinţa pe alocuri „comică” a CPEx, din 17 decembrie 1989, când Constantin Dăscălescu „aproape ţipând i s-a adresat lui Ceauşescu asigurându-l că nu suntem de acord cu opinia lui („atunci alegeţi-vă alt secretar general”) că vrem să muncim sub conducerea lui”, este dovada peremptorie. La Varşovia, Budapesta, Berlin, Praga şi Sofia se întâmplase deja ceea ce se ştia. Revenim la „momentul Waterloo”, care n-a fost o răspântie niciodată, ci un drum cu indicator necitit, care ducea în insula Sfânta Elena. Învinşii forţau o victorie imposibilă. Aveau numai adversari, nu doar unul. Bătălia trebuia purtată ca să fie pierdută şi ca adversarii să fie necruţători. Ştefan Andrei cunoştea acest amănunt, fiindcă îl citise pe Napoleon. După un Waterloo, deloc spectaculos, nu mai poţi să faci nimănui greutăţi, poţi să trăieşti într-o lipsă totală de speranţă. La urma urmei, fiecare avem nu numai bătăliile de care suntem în stare, ci şi înfrângerile pe care le merităm. Pentru Napoleon s-a strâns toată Europa ca să îl trimită în surghiun pe Sfânta Elena, la aproape 2000 de km de coasta Africii şi două luni şi jumătate – trei luni de drumul până în Anglia. La „alţii”, şi aici naratorul nu ne mai spune nimic, a dat Moscova, de mult îndârjită împotriva ideii naţionale pe care o reprezenta Bucureştiul, un semnal. Dar tot Waterloo se cheamă ceea ce a trăit. Capătul destinului. Important nu e să ai dreptate, ci să ai noroc, dar reiterăm  lectura cărţii este interesantă.