Două evenimente majore petrecute în ultimele zile răstoarnă un întreg set al reprezentărilor pe care le deţinem conservate în mentalul nostru obişnuit despre modul în care credem că trebuie gestionată Puterea. Indiferent care Putere şi la ce nivel se manifestă ea. Primul eveniment, despre care am mai relatat zilele trecute, este cel al accidentului aviatic. Nu voi relua aici niciun detaliu, cu excepţia regretului pentru vieţile pierdute şi nu mă voi referi nici la preţul – şi aşa insignifiant în raport cu tragedia – pe care l-au plătit câţiva demnitari şi pe care se aşteaptă să-l plătească şi alţii. Întrebarea care a divizat societatea noastră şi aşa radicalizată în două fronturi ce-şi continuă, de ani buni, o murdară luptă de gherilă (aparent partinică, în realitate cu un evident caracter de grupuri de interese) este în ce mod s-au raportat principalii actori ai Puterii în acel moment dramatic şi ulterior acestuia.
Circulă, pe portativele abil orchestrate ale media, două variante care, deşi neconflictuale, sfârşesc prin a resuscita, din mâzga decepţiilor cotidiane în care subzistăm, o reflecţie mai apăsat pragmatică, despre comportamentului Puterii în situaţii de criză. Şi nu numai în astfel de situaţii.
Cea dintâi, redusă la nivelul unei sentinţe inflexibile de către actanţii, politici şi mediatici, cu asumat „program” anti-guvernamental, fac public un fapt regretabil, anume o presupusă chermeză a unor politicieni şi jurnalişti afiliaţi asezonată chiar de prezenţa premierului Ponta în seara fatidică a accidentului. Nu ştiu cât este de reală, date fiind sursele care o susţin. Dacă însă ea se confirmă, atunci comportamentul premierului este pe deplin condamnabil. Însă şi dacă acest gest – cu totul neobişnuit – n-ar fi real, întrebarea cu privire la cea mai potrivită reacţie a unui şef de guvern în contextul unei catastrofe e mai legitimă decât oricând. Şi, astfel, ajungem la cel de-al doilea eveniment: deteriorarea, altminteri previzibilă şi prevăzută, a vremii, cu consecinţele de-acum cunoscute şi cu o cotă de dramatism subiacentă.
Nici de această dată, în ciuda unor asigurări mai curând formale, Puterea n-a găsit cea mai bună soluţie de raportare, mediatică şi nu numai, faţă de situaţia dată. Nu intenţionez să fac incriminări indistincte, nici să identific vinovaţi, individuali ori colectivi. Sunt convins – şi am informaţii sigure – că organisme şi instituţii de resort şi-au făcut, atât cât s-a putut, treaba, au intervenit, la timp, când şi unde s-a putut, după cum au existat şi vor mai exista bâlbâieli ori decizii mai mult ori puţin greşite, fireşti în astfel de situaţii.
Problema care rămâne ţine de cu totul altceva: e vorba de a judeca – şi a înţelege – un comportament al Puterii în raport cu Ţara şi cu problemele ei. Asistăm, de aproape zece ani, la un tip de politică ultra-personalizată: o Preşedinţie redusă la un singur individ, Guverne reduse la una ori cel mult două-trei persoane, Parlament, cât a mai rămas din autonomia sa structurală „reprezentativă”, distribuit la câţiva indivizi cărora locvacitatea, deseori umorală, nu le iartă fondul acultural execrabil. Şi, pe un întreg traseu, determinările pot coborî până la nivelele cele mai de jos.
Există, fiindcă e prea vizibil, un narcisism al Puterii. Ea nu doar corupe, dar, cum se spune adeseori, îţi poate lua şi minţile. Explicaţia pentru multele sincope, conflicte, răfuieli, ca şi pentru aranjamente cu substrat de târguieli, este, oricât de dificil de atestat, constă în însăşi dinamica politicii autohtone. Mai precis, în modul în care partidele îşi identifică, îşi cresc şi-şi pregătesc actorii în perspectiva accederii la demnităţi, mai înalte ori mai … modeste. Se pretinde că există organizaţii, programe de pregătire, ba există şi fundaţii (unele pe modele occidentale, altele chiar transferate ca atare), se fac uneori întruniri amplu publicizate. Rezultatul, când nu rămâne misterios, este însă opusul oricăror finalităţi atent şi programatic asumate: ceea ce se vede şi se aude pe scena publică trimite mai curând la un simptom de improvizaţie, cu indivizi care nu doar că n-au nici cea mai vagă idee de comunicare şi de raportare la realitate, dar supun la grea suferinţă limba română.
Ceva e putred în intimitatea vieţii politice de la noi. Ceva nu funcţionează. Niciun set de elementare principii – grija şi îngrijorarea faţă de ceea ce Ţara duce lipsă şi are nevoie mai ales în momente de cumpănă – nu apare pe tapet, în prim-planul unei instituţii fundamentale a statului.
Fireşte că, într-un astfel de context, premierul Victor Ponta ar fi trebuit, dacă nu să tenteze o deplasare în zona accidentului aviatic, atunci măcar să instituie, sub proprie comandă, o celulă de criză prin care să se afle în contact instituţionalizat cu ambientul evenimentului şi, la fel de important, să comunice, prompt şi direct, cu Ţara. Aşa se face şi nu cred că e cine ştie ce secret în a cunoaşte mecanismul.
Într-un astfel de comportament consistă, cred, unul din factorii esenţial al gestiunii Puterii. Oricare ar fi aceasta. Şi a sosit momentul unei regândiri a unor lucruri atât de simple dacă ne mai dorim să revenim la o normalitate atât de necesară.
