S-a săvârşit din viaţă, mai deunăzi, Dumitru Popescu, om politic apropiat de liderul comunist de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, intelectual solid de stânga, rafinat, ce lasă în urma sa, nu puţine cărţi, unele de excelentă valoare istorică, eseuri, un roman („Pumnul şi palma”) pentru cei care se vor încumeta vreodată să-l lectureze, incertă predicţie. „Cioplitor în himere” s-a numit singur, dar a fost botezat „Dumnezeu”, de către poetul Alexandru Andriţoiu, pe vremea în care era redactor (5 ani) la revista Contemporanul, condusă de George Ivaşcu, după cum îşi aminteşte undeva în volumul unu (din cele şase) ale memoriilor sale intitulate „Cronos autodevorându-se” (Ed. Hoffman, 2021). Neinspiraţii au încercat să interpreteze porecla „Dumnezeu” în fel şi chip, dar povestea acestui botez este scurtă şi fără mare noimă. „Îngrămădindu-ne într-o dimineaţă să semnăm condica, Andriţoiu –aflat în spatele meu- s-a impacinetat: ce faci acolo domnule, nu te mai găseşti în condică sau ce?”. Şi într-adevăr, Dumitru Popescu nu se găsea, fiindcă se schimbase catastiful, celălalt fiind uzat şi numele său nu apărea. Andriţoiu, sprinten şi serviabil, a sărit să-l ajute şi deodată a exclamat: „Uită-te” şi a pus degetul pe un nume: Dum. P.. „Ăsta eşti tu”. Andriţoiu s-ar fi prefăcut că sondează de unde ar putea veni prescurtarea: „Dum… dum, ia să vedem noi, domnule, asta e prescurtarea de la… Dumnezeu”. Ce înseamnă inspiraţia poetică! Porecla s-a lipit ca timbrul de scrisoare, dând apoi bătaie de cap multora. Ziarist cu vocaţie, chiar rafinat, eseist cum spuneam, din cel mai bun aluat, anunţat prin cărţile „Biletul la control” şi „Ieşirea din labirint”, Dumitru Popescu a dezavuat, pe cât l-au ţinut puterile, reduta dogmatismului stalinist, a cultivat spiritele sprintene, a încercat să evadeze, dintr-o atmosferă pe care o simţea nefirească, somnolentă, de băltire, atât la Contemporanul, Scânteia Tineretului, apoi la Scânteia, unde a făcut desţeleniri, câte se puteau face, promovând o recondiţionare stilistică. S-a lovit cu capul de toţi pereţii, cu fălcile încleştate, făcă ca vreodată să fie încântat de sine. A cunoscut bine toată galeria de personaje, de la vârful partidului comunist. Poate a crezut în „comunismul cu faţă umană”. E o ipoteză. Despre cele întâmplate în Decembrie 89, ca şi în anii următori (deţinut la Jilava din vara lui 1990 până în toamna lui 1992, cu o mică întrerupere, ca urmare a sentinţei de achitare pronunţată de secţia militară a Curţii Supreme de Justiţie), în urma întâmplărilor politice, a considerat că analiştii s-au grăbit să încropească o istorie simplistă, univocă, ignorând nu numai complexitatea factorilor cauzali, împletirea intereselor, ci şi diversitatea consecinţelor şi efectelor şi mai ales tendinţele, atât cât pot fi ele întrezărite. În privinţa mărturisirilor, care au prin definiţie caracter de profesiune de credinţă, de polemică ideologică, ele exprimă decantarea memorială a propriei vieţi, în contextul unui fragment de timp şi de loc. Nu se desluşeşte prea clar, în scrierile lui Dumitru Popescu, de după 90, o nostalgie a comunismului sau a propriei tinereţi, a unei opţiuni inaugurale. Paradoxal –erudit fiind- nu apără atât un conţinut de viaţă, un pariu propriu, ci chiar o ideologie şi un sistem politic, neechipat cu oameni potriviţi, în opinia sa. Rezultă un tip de discurs, care exclude sofismele conştiinţei vinovate, în căutarea unei explicaţii atotjustificatoare. E lesne de înţeles, că nimănui nu-i vine la îndemână să-şi anuleze printr-o retrospectivă nemiloasă, întreaga biografie. Viaţa fiecăruia e mai mult decât un pariu politic, oricât de consecvent ar fi. A fost un marxist luminat siderat de comportamentul insalubru al „comuniştilor de nădejde” ai ţării, formaţi la „Ştefan Gheorghiu”, unde era rector, în zilele din Decembrie 89. O întâmplare, între atâtea altele: când ajunge în biroul directorului Radioteleviziunii, un anume Petre, dornic să slujească cu obedienţă şi noua autoritate politică instalată în biroul său, ca într-un centru al foreţelor de desant, zăreşte o adevărată constelaţie fără contur. Într-unul din studiouri se instalase la masa moderatorului, unde se voia demult, Teodor Brateş „calul troian” al super-inspiratului scenariu propagandistic, la care a fost supus poporul zile în şir, un teleast ieşit brusc, dintr-o obscură mediocritate. El este cel care a tocat nervii, zile şi nopţi, metodic, fără grabă cu o perseverenţă fără egal. Aidoma unei râşniţe de cafea ce nu se lasă până ce nu face zob şi ultimul bob intrat între măselele neiertătoare. S-a ridicat, în faţa lui Dumitru Popescu şi l-a alungat cu vorbe de ocară, rostogolind sub lentilele groase ale ochelarilor valuri de priviri ca leşia, prin care voia să pătrundă până la os. Cam asta e partea urâtă a… românului. Cât e omul ceva important îi este prieten, sau îl bagă în seamă, când nu mai e sau dă de necaz îi întoarce spatele.
