Corcova: O poveste de toamnă târzie…

N-am mai fost la Corcova, din judeţul Mehedinţi, de câţiva ani, dar în prima tinereţe jurnalistică, ca reporter la ziarul local din Drobeta Turnu-Severin, am văzut-o în repetate rânduri, în vreo două împrejurări însoţind şi delegaţii de jurnalişti polonezi şi sârbi, în cadrul parteneriatelor UZR, să se delecteze la câte o degustare prelungită, prilej de a asculta multe poveşti şi taine din istoria cramei, mângâiată de briza Coşuştei, acolo unde spaţiul dintre podgorie şi cer e numai de o palmă. Podgorie consacrată în arealul viticol al ţării, stăpânită de lumina palidă a anotimpului autumnal care colorează în rugină toate frunzele ce-i stau în cale, pe colinele obosite de rod şi povară, Corcova resimte irizările discrete ale unui mit care presupune degajarea unui adevăr esenţial. Cum nu orice adaptare sau interpretare înseamnă un mit, ne rezervăm doar dreptul de a aşeza în matca lor câteva lucruri. Cu puzderia de sate aparţinătoare, pitulate în scrântituri de coline, vegheate de pădure –Cernaia, Cordun, Croica, Gârbovăţ, Imoasa, Jirov, Măru Roşu, Pârvuleşti, Puşcane, Stejaru, Vlădăşeşti-, cu oameni paşnici şi truditori, Corcova are deja o faimă consacrată. Coşuştea domoală şi gânditoare –absorbită departe hăt de Motru, pe la capătul dealului Colibaşi, cum o descria Vlahuţă-, îşi vede de drumul său lin, cu albia apropiată de sediul cramei, care înţeleg, se numeşte acum „Roy & Şerban Dâmboviceanu”, învăluită de poveşti. Seduce şi astăzi prin vinurile cu origini controlate, competitive, de excelentă calitate. Nimic nou. Plantaţia  de dată recentă, cu material săditor adus din Franţa, se întinde –după unele surse- pe circa 80 de hectare. Corcova a produs vinuri bune cu buchet de arome şi tărie moderată şi pe vremea „ailaltă”, îndeosebi vinuri albe (Riesling, Fetească Albă, Souvignon, Chardonnay, Muscat Otonel), în competiţie cu podgoria Dealul Viilor de lângă Drobeta Turnu-Severin, dar depăşită la vinurile roşii (Pinot Noir, Merlot, Cabernet Sauvignon), din cramele Vânju Mare şi Oprişor, care prelucrau strugurii din perimetrul inegalabil al Golulului Drânci. Există o vorbă între podgoreni, cum că viţa de vie nu suportă decât umbra stăpânului, ceea ce vrea să însemne că nu îi trebuie locuri umbrite. Publicistul bine-cunoscut al Drobetei Turnu-Severin, Virgiliu Tătaru, din păcate prăpădit în urmă cu câţiva ani, de loc din satul Jirov, era poate expertul inegalabil în istoria Corcovei. Al cărui mit, repetăm, a fost întreţinut ani de-a rândul de enigma nedesluşită –din cauza surselor sărace de documentare-, dacă scriitorul francez Marcel Proust, bun prieten cu prinţul Anton Bibescu (19 iulie 1978 – 2 septembrie 1950) a fost sau nu la Corcova, după ce scrisese într-o împrejurare „(…)nume dragi ca acela de Corcova îmi erau atât de familiare şi apropiate(…)”. Prinţul Anton Bibescu, scriitor, ministru plenipotenţiar al României la Washington şi Madrid, iubea anotimpul toamnei la Corcova, unde deţinea o moşie de circa 2.000 de hectare de teren şi inclusiv crama, când contempla ritualul culesului în podgoria copleşită de struguri dolofani, între ierburile uscate ale coamelor însorite de deal. Cumnat cu Martha Bibescu –mare prietenă a Reginei Maria-, va deveni bun prieten cu Marcel Proust, acesta îi va dedica chiar versuri, prin care îi va glorifica spiritul. La rândul ei, Martha Bibescu –căsătorită cu prinţul George Valentin Bibescu, pasionat de aviaţie şi călărie, la vârsta de 17 ani, va avea numeroase aventuri amoroase şi o intensă prietenie cu Marcel Proust. A decedat la Paris la 28 noiembrie 1973, dar va scrie chiar două cărţi despre marele romancier, una din ele intitulată „La bal cu Marcel Proust”. Scriitorul francez avea un cult pentru împăratul Traian şi la rândul său va face o pasiune pentru prinţesa Şuţu, viitoarea soţie a lui Paul Morand, fost ambasador al Franţei la Bucureşti în timpul regimului de la Vichi. Anton Bibescu (41 de ani) s-a căsătorit cu Elizabeth Asquith (20 de ani), fiica unui fost prim-ministru englez. Alături de tabloul strălucitor al binefacerilor pe care metropola luminilor le-a răspândit peste sufletul românesc se află şi umbre, influenţa cenuşie pe care celălalt Paris, al plăcerilor şi luxului exorbitant, exercitate asupra înstăriţilor din ţară, ale căror averi au fost ronţăite în restaurantele şi hotelurile de lux, şi pe la baluri galante (Jean Yeves Conrad „Ghid al plimbărilor insolite pe urmele românilor celebri din Paris”, Junimea 2006). Dacă Marcel Proust n-a ajuns la Corcova pe moşia Bibeştilor, în schimb Ion Minulescu şi Mihail Sebastian au ajuns, acesta din urmă în patru rânduri, după cum consemnează în Jurnalul său (1935-1944). Prima dată în perioada 27-29 martie 1939 (era concentrat şi a fost învoit prin însăşi diligenţele prinţului Antoine Bibescu), apoi a doua oară în perioada 25 august 1942 – 6 septembrie 1942, a treia oară în perioada 22 aprilie 1943 – 2 mai 1943, iar a ultima oară în perioada 29 iulie 1943 – 6 septembrie 1943 menţionând în jurnal „ospitalitatea, ca artă, meserie şi vocaţie a gazdelor”. Mihail Sebastian se afla într-o postură delicată, după ce „Cuvântul” (1926 – 1933) fusese suprimat, Nae Ionescu -profesor universitar, care statornicise o doctrină naţională- închis o vreme- ce potenţa, s-a spus, valul antisemit, aflat în plină ascensiune. Evenimentul survenea după asasinarea preşedintelui Consiliului de miniştri I.G. Duca, pe când se întorcea de la Palatul Peleş, de o echipă de legionari “Nicadori”, anagrama numelor celor trei. Liberalii reveniseră la guvernare, iar „Cuvântul” fusese din primul său ceas de viaţă anti-liberal. Liberalii reprezentau în opinia lui Mihail Sebastian „lumea veche”. Nu numai ideea de revoluţie, dar ideea de viaţă modernă era sufocată de liberalismul român („Cum am devenit huligan”). În jurnalul său, Mihail Sebastian pomeneşte despre faptul că ar fi scris ceva la piesa “Ursa mare”, mai exact două acte, în cele 37 de zile cât a stat la sfârşitul verii anului 1943, în sejurul de la Corcova. Era demolat psihic, după cele îndurate şi reuşea între altele să se remonteze psihic, într-o singurătate în care nu avea cu cine schimba multe vorbe, în afara bunului său prieten Anton Bibescu, care încerca să îl ajute şi reuşea, pe cât îi stătea în putinţă. La Corcova astăzi, nimeni nu îşi mai aminteşte de Anton Bibescu, chiar dacă numele său mai face rezonanţă.