Când stilistica substituie caracterul…

N-am fost vreun admirator al lui Gabriel Liiceanu, nici pe vremea uceniciei sale noiciene, al cărei vizibil reper funcţional a fost şi a rămas acel „Jurnal” păltinişan, oferind, în acel timp dramatic, un strop de şansă la o normalitate nălucitoare, şi nici în acest ultim sfert de veac în care, prin exhibiţiile sale, s-a autopropulsat într-un fel de „tribun” al neamului.

În doar două rânduri am scris, într-o notă pur constatativă a faptei şi a gestului, despre intervenţiile sale publice, toate subsumate pretenţiei, abil disimulate sub aparenţa unei urgenţe civice, de „judecător suprem” al stării naţiunii în discontinuitatea atâtor derapări în perspectiva orizontului de perspectivă şi de speranţă.

Întâia oară, s-a întâmplat în legătură cu acea „Scrisoare a filosofului de la… Cozia”, dacă memoria mea reţine exact titrarea cu care s-a insinuat atunci în circuitul public şi în care, schimbând toga de judecător cu cea de procuror, o punea la zid pe nefericita Mona Muscă în cazul unui episod de… colaboraţionism cu vechea Securitate. Adăugând că, de atunci şi până azi, „cazul” fostei liberale a rămas cantonat la stadiul unor judecăţi parţiale şi schismatice, e inutil să ne mai întrebăm asupra legitimităţii scrisorii rechizitoriale a patronului editurii „Humanitas”.

Am reacţionat, ulterior, la istorioara (specia aceasta cu puseuri ficţionale i-a devenit aproape familiară teoreticianului „limitelor”!) în care G. L. îi reproşa, tardiv, post-festum, ba chiar post-mortem, filosofului francez Jacques Derrida faptul de a-şi fi permis, prin anii 80, la un seminar parizian, să-şi relateze pe un ton uşor galant episodul reţinerii sale, la Praga, în urma istoricelor evenimente din august 1968. Mă întrebam atunci, intrigat de relatarea lui G. L. potrivit căreia i-ar fi reproşat lui Derrida atitudinea taxată „lejeră”, ce l-o fi împiedicat pe mai tânărul „confrate” dintr-o ţară supusă unui regim totalitar să fi făcut el, acolo, la Paris, denunţul grav al stărilor de lucruri de acasă.

Cele două momente evocate mai sus sunt menite, prin propria lor natură, să explice ultima, dar probabil nu şi cea din urmă, ieşire în spaţiul public a lui Gabriel Liiceanu: e vorba, deloc accidental, tot de o… epistolă, de data aceasta adresată unuia dintre candidaţii la scrutinul prezidenţial şi prin care, dat fiind registrul interlocutor, adică forma directă de adresare indicând parcă limita disponibilităţii sale civice, expeditorul pare a împrumuta ceva din modelul socratic.

Că e vorba de un partizanat cu substrat sectarist nu încape îndoială. G. L. – trebuie să recunosc – scrie bine; vreau să spun, epistolele sale întrunesc exigenţele unor compuneri de premiant, mizează pe farmecul unei stilistici arondate speciei, epistolare, de glorioasă tradiţie, şi tot mai neglijate, din păcate, într-o cultură saturată tehnic-mediatic.

Într-un cuvânt, scrisoarea din 24 octombrie – calificată, cum altfel, de către o televiziune consonantică, drept „devastatoare” – e o reuşită compunere. Rămâne însă suspendat celălalt aspect, mult mai important în aceeaşi evaluare „didactică”, anume al conţinutului, al „ideilor”, şi sub povara căruia întreaga perfecţiune stilistică se prăbuşeşte devoalând, în toată goliciunea sa, duplicitatea, ba chiar cameleonismul unui caracter.

Problemă strictă de etică, fireşte, una a unui civism pe care G.L. îl distribuie nu atât subiectiv şi, deci, partizan, ci cu o incoerenţă argumentativă ce sfârşeşte prin a reduce fals inocentul „document” la nivelul unui banal slogan electoral, părtinitor, subiectiv, dar prezentat, în tonul mai tuturor intervenţiilor autorului, ca o omilie de rezonanţă…evanghelică.

Raţionamentul la care îi invit pe cititori este cât se poate de simplu. Citite neutru, ca o scrisoare cu… adrisantul necunoscut, aproape toate imprecaţiile liicene par a-l viza mai curând pe Băsescu pe care, prin luna mai a.c., autorul  îl proslăvea gelatinos; or, „meritele” cu care-şi gratula atunci preferatul se regăsesc acum ca teribile păcate ale societăţii, punându-ne, astfel, pe noi, bieţi cititori, într-o postură dramatică, aceea de a distinge între… vinovaţi.

Căci, dacă, aşa cum pretinde autorul „Scrisorii”, România se află azi „… în coada clasamentelor europene la mai toate capitolele importante ale vieţii (civilizaţie, salarii, sănătate, educaţie, mediu, şosele…)”, cum e posibil ca tocmai „arhitectul” ultimilor zece ani ai ţării, să fie derogat de vreo răspundere, iar vinovat să fie cel ce abia intenţionează să-l înlocuiască?

Dar cum G. L., jucându-se de-a stilistica şi uitând cu totul de caracter, îşi declamă admiraţia pentru cei care au ajuns să păşească pe drumul Damascului, ultima (noastră) dezolare este să ne întrebăm asupra identităţii Damascului invocat.