Cine s-ar fi gândit, cu doar doi-trei ani în urmă, pe vremea freneziei cu gust de epică balzaciană subsumată „Primăverii arabe”, că se va ajunge la o criză a refugiaţilor fără precedent în istoria ultimelor veacuri? Puţini au fost şi, în general, intelectuali izolaţi, atipici, priviţi mai totdeauna cu suspiciune de către liderii prizonieri ai unei autosuficienţe de gândire patronală a Lumii.
Între timp, realitatea de pe teren a depăşit pragul oricăror aşteptări şi a dat de pământ cu toate raţiunile „politicii corecte” sub care aceiaşi lideri şi-au disimulat, în ultimele două decenii, orgolii de mărire sub crusta otrăvită a unui pragmatism politic greu digerabil în perspectiva unei „noi” lumi. Ori, mai precis spus, a unei „noi ordini” mondiale, pe modelul fabulei cu dulăul şi cu căţelul.
Media internaţionale de duminică încoace s-au inflamat în contact cu halucinantul val de imigranţi la asaltul hotarelor sud-estice ale Europei. Ciudat rămâne faptul că zecile de mii de refugiaţi înfruntând cu preţul vieţii valurile Mediteranei, pe culoarul Libia-Italia, au trecut la subsolul mediatic. Nu mai fac nici măcar o… ştire. Cu toate că, mai mult decât pe traseul Grecia-Macedonia-Serbia-Ungaria, Mediterana continuă să înghită, aproape zilnic, sute şi, uneori, mii de suflete.
O criză, aceasta, a exodului de imigranţi, care, iată, abia acum trezeşte din somnolenţă cabinetele instanţelor politice europene şi naţionale, afişând o stupoare impardonabilă din moment ce, scăldată luni şi ani de zile în ceaunul ipocriziei discursive, ar fi trebuit tratată de timpuriu în termenii unor soluţii salvatoare.
De la Bruxelles nu parvin decât semne ale unei neputinţe organice, în timp ce guverne prinse la mijloc de amploarea fenomenului (de la Atena, la Skopjie şi de la Belgrad la Budapesta) se declară depăşite, învinse, abandonând chiar şi cinismul cu care, de pildă, ceata lui Victor Orban catadicsise să-şi „îngrădească” teritoriul. Confuzia – fizică, de pe teren – s-a transferat însă, din păcate, şi în discursul mediatic. Ieri, pe o televiziune naţională de ştiri câţiva comentatori, cu pretenţii de analişti, sfârşeau şi ei în gloata judecăţilor mult prea previzibile, anoste, pentru care toată această criză s-ar reduce la o singură explicaţie, simplistă şi, deci, cu totul neproductivă în ecuaţia unor soluţii. Cum refugiaţii nu pot fi culpabili, iar occidentalii, europeni şi americani, nici atât, trebuie mers la… origini, adică la rădăcina răului. Simplu de depistat: în regimurile dictatoriale din Nordul Africii şi din Orientul Apropiat.
Evident, un adevăr, însă totodată un truism, dincolo de care însă e dificil de înţeles declanşarea acestei neobişnuite crize, de o atât de mare amplitudine geografică şi de o atât de particulară conotaţie etnic-religioasă. Nici măcar trâmbiţatul conflict al civilizaţiilor nu mai poate fi invocat în identificarea cauzelor mai adânci ale acestui tulburător fenomen.
În acest context, mi se pare cel puţin regretabilă, dacă nu de-a dreptul condamnabilă, rezistenţa majorităţii protagoniştilor mediatici, diplomatici şi, mai ales, politici la identificarea altor cauze, mai suspecte pentru declanşarea acestei crize umanitare decât cele puse în seama unor condiţionări din interiorul ţărilor de origine. Se uită – voit şi aproape insolent – că, de fapt, cu doi ani în urmă s-au pus în mişcare mecanismele unei politici la nivel regional şi global prin instigarea la răzmeriţe în ţările care trăiesc acum infernul războiului civil, în Libia, în Siria şi chiar în Irak.
Cazul Libiei e încă şi cel mai emblematic şi un element – insolit, bizar chiar în substanţa sa generică – devine cât se poate de simptomatic pentru întregul fenomen la care asistăm în aceste zile. E vorba de una din explicaţiile deciziei fostului preşedinte francez Nicolas Sarkozy de a da undă verde unei intervenţii armate în Libia, asociindu-şi, ulterior, şi pe premierul Cameron, ca şi pe americani. Ironia face ca dezvăluirea să fi fost făcută, acum câteva luni, de Marie Le Pen, în scop, evident, electoral şi în matricea sa de „avocatură” naţionalistă. Ea relata pe bază de surse cum magnatul filosof Bernard Henry –Lévy îl împinsese pe chiriaşul de la Élysée la o asemenea dramatică decizie ce a sfârşit, iată, printre altele, să tulbure într-un mod dramatic istoria[i].
În fond, pregetăm să ne mai punem întrebări a căror presupusă banalitate devine o scuză pentru laşitatea în care ne complăcem când e vorba de a cauzalităţi situate dincolo de limitele politicii corecte. Căci la urma urmei, dacă în Libia dictatura lui Gheddafi a putut să neliniştească spiritele libere şi, eventual, conştiinţe lucide ale lumii, în Tunisia, în Siria şi chiar în Irak, realităţile socio-umane cunoşteau deja un statu-quo, dacă nu la nivelul occidental presupus ideal, atunci cel puţin în limitele unei convieţuiri paşnice şi cu o legitimitate greu de contestat.
[i] Abia ce încheiasem articolul şi descopăr în cotidianul Italian de azi (miercuri, 26 august): http://www.corriere.it/esteri/15_agosto_26/profughi-europa-tanta-disinformazione-pochi-diritti-816f2e32-4bb3-11e5-b0ec-4048f87abc66.shtml) o intervenţie a lui Bernard Henry-Lévy a cărui poziţie nu face decât să ne confirme judecata noastră, din moment ce, izolând Siria între ţările din care se fuge, susţine „cu cifrele pa masă”, că cei mai mulţi fug din cauza Dictatorului. Fără a nega o realitate politică mai mult decât evidentă, întrebarea este cum fenomenul acesta nu s-a manifestat de-a lungul celei mai bine de o jumătate de dictatură în Siria? Fireşte, Assad şi acoliţii săi poartă o răspundere indiscutabilă în declanşarea şi întreţinerea stării conflictului intern, însă a ignora imixtiunile unei părţi a Occidentului în ecuaţia crizei e mai mult decât regretabil.
