Se împlinesc azi 2 ani de când Ştiinţa a încheiat un sfert de secol de secetă şi a aşezat în vitrină a 7-a Cupă a României.
27 mai 2018 a devenit o dată importantă pentru istoria Universităţii Craiova. Alb-albaştrii au cucerit a şaptea Cupă a României din istorie, într-o finală cu Hermannstadt, pe Arena Naţională, câştigată cu 2-0. Bucuria a fost imensă, sărbătoarea a fost deplină, mai ales că se încheia un sfert de secol de secetă, în care în Bănie nu a mai poposit niciun trofeu, precedentul fiind în 1993, tot o Cupă a României.
Fanii Ştiinţei uitaseră cum e să celebrezi o astfel de performanţă, iar mulţi alţii nu avuseseră vreodată acest prilej, fiind prea mici, sau nefiind deloc. Precedentele 3 finale jucate fuseseră pierdute, în 94, în Regie, cu Bistriţa, şi 98 şi 2000, pe fostul „23 August/Naţional/Lia Manoliu”, cu Rapid, respectiv cu Dinamo. De fiecare dată existaseră suspiciuni, mai mult sau mai puţin confimate, de timp sau de participanţi. În 94, Bănia era convinsă că jucătorii au vândut meciul cu Bistriţa, când tuturor ni s-a oprit respiraţia la centrarea lui Zegrean pentru Ilea. Nu ne-am revenit nici măcar pentru a refula într-o avalanşă de înjurături, eram dezgustaţi, convinşi fiind că fuseserăm trădaţi. Ultimul trofeu cucerit a fost plătit cu sângele lui Emil Săndoi. Ultima finală jucată a avut şi ea tragedia ei: ochiul unui fan, Cristi Ignat, în trenul care intra în Bucureşti.
Însă în puhoiul care s-a năpustit acum doi ani spre Capitală optimismul plutea, bucuria era necenzurată, cântecele n-au contenit din zori până-n zori, fiindcă au fost mai multe seri şi dimineţi în care s-a sărbătorit. Un sfert de veac e mult pentru oricine. Pentru milioanele de fani ai Craiovei e enorm, e de neconceput.
27 mai 2018 a fost o zi perfectă. De dimineaţă a început să se formeze coloana de maşini care a legat practic Craiova de Bucureşti. Maşini din toată Oltenia, chiar şi mai de departe, dinspre Banat sau Ardeal sau chiar din Austria sau Serbia s-au strecurat în convoi, creând o punte alb-albastră din Bănie până-n Capitală. Ca pe vremuri, o garnitură de tren cu mii de fani alb-albaştri a plecat din Bănie. În gara din Bănie s-a cântat dis-de-dimineaţă, de răsuna tot Rovinele, ecoul răzbătea puternic, precum dorinţa de izbândă a alb-albaştrilor. Poporul oltean a descins în Capitală cu toate mijloacele de transport, fiindcă zboruri de pretutindeni au adus în ţară iubitori de Ştiinţa uscaţi, arşi de setea gloriei. Pe drumul spre stadion, lumea ieşea pe balcoane sau se oprea pe stradă să admire fluviul alb-albastru, cel creat în Gara Obor prin unirea râurilor alb-albastre, care năvălea spre Bucureşti şi avea să inunde Arena Naţională. În acea zi minunată de primăvară, oltenii au revendicat urbea lui Bucur, au trasformat-o cu perfectul lor simplu în oraşul „lui Mihai, al nostru, cel Viteaz”. În centrul vechi, ticsit de iubitori ai Ştiinţei, cântecele dedicate iubirii alb-albastre au vibrat puternic şi s-au aprins torţe anticipat, pentru trofeul care avea să fie ridicat seara, pe Arena Naţională. Era duminică, iar în uneori, în astfel de zile, oltenii mai au parte şi de bucurii.
Pe stadion n-a mai fost ca în 1998 sau în 2000, marea de olteni n-a mai fost îngrădită, aproape toată Arena Naţională a revenit Ştiinţei. Circa 30.000 de suflete au izbucnit: „Aşa e la Craiova…”. Meciul în sine a fost sub spectacolul din tribune, dar a adus ce era nevoie, ce invocase galeria la început, în mesajul coregrafiei: „După zeci de ani agonizanţi de la ultima încoronare, Ştiinţa, te vrem din nou triumfătoare!” Era „numai” o Cupă, dar era după 25 de ani…
A fost frumos, a fost chiar perfect, inclusiv epilogul, petrecut a doua zi, în centrul Băniei, în Piaţa Mihai Viteazul, cu zeci de mii de craioveni veniţi să-şi salute eroii sosiţi dintr-un autocar descoperit, ca o caleaşcă plină de Feţi-Frumoşi. Acum, când compunem epistole pentru a ieşi din cămine sau din oraş, când pe figură avem măşti în loc de fulare, ce s-a întâmplat atunci pare ceva de basm. Şi nu ni se pare deloc că „a fost doar o Cupă”…
