De peste două decenii de când, furând din timpul, altfel cu siguranţă mai preţios în perspectiva unui destin cultural, n-am pregetat să denunţ, cu mai mult ori mai puţină acribie, lăsându-mi posibila vocaţie în seama prezumtivului cititor, ticăloşia clasei politice autohtone în cea mai frapantă cromatică „ideologică” a ei.
Că de ticăloşie este vorba nu încape nicio îndoială, în ciuda unor excepţii, mai rare decât s-ar putea crede, ale căror rânduri s-au subţiat, prin timp, cu concursul, de atâtea ori nemilos, al condiţiei noastre muritoare.
Oricât de exigentă pare o astfel de judecată, tentativele cu pretenţii analitice şi sub incidenţa nevoii de diagnosticare a unui fenomen atât de frapant în contextul deschiderii societăţii româneşti spre un destin înnoitor şi încărcat de promisiunea unui mai bine au sfârşit, deseori, prin acreditarea unei cauzalităţi pe cât de comode, pe atât de fragile. Discursul s-a axat – şi s-a blocat – în zona mentalitară, invocându-se ca justificare infailibilă – şi, până la un punct, unică – ruinarea morală şi civică a românilor în cei cincizeci de ani de comunism până aproape de dimensiunea unei „mutaţii antropologice”. S-a ajuns până acolo încât presupusul „om nou”, axiomatizat de ideologia comunistă de extracţie stalinistă în postura unui slogan imperativ, a fost decretat inapt pentru orice schimbare, posesor al unei rezistenţe la nou de felul unei intoleranţe „structurale”.
Pe traseul unor astfel de diagnoze – în realitate nişte simple ipoteze evaluatoare ivite, nu întâmplător, din tranşeele unor reconvertiţi autopropulsaţi în elite – s-a risipit, în fumul unor logoreice diatribe cu pretenţii de unice puneri la punct, şansa identificării reperelor mai profunde ale unui act istoric de o complexitate amplă şi fără precedent: trecerea de la un tip de societate la alta în forma şi în structura unui recul. Ceva ce nu presupune un înainte, ci un înapoi: de la o societate pretins nouă şi, oricum, „succesivă” în derularea istorică, la una experimentată de veacuri Un fenomen a cărei unicitate nu avea cum să nu implice, la nivelul unei psihanalize de curs elementar, o doză de schizoidie.
Şi probele trebuie căutate în chiar ceasurile, zilele, lunile şi anii acelui salt căruia i-am fost şi martori şi acrobaţi, în cea mai mare parte accidentali, transformaţi în marionete de către echipele de sforari din rândul cărora aveau să se alcătuiască şi să se distribuie nişte pătimaşi ai jocului de culise, unii frustraţi de pe la eşaloanele secunde ale vechii nomenclaturi ceauşiste, alţii proveniţi de prin ungherele unde se făceau, la limita legii, afaceri interlope cu produse prohibite poporului de rând: de la cafea la ţigări, de la brichete la blugi şi chiar la profitoarea meserie de codoşi.
Odată marasmul instalat, de sus în jos, demolată vechea legislaţie, de jure şi, îndeosebi, de facto, căci tot ceea ce susţinuse şi menţinuse o ştachetă de moralitate în numele unui bun-simţ
nealterat, în fibra sa intimă, de „normele eticii şi echităţii comuniste”, totul a devenit permis, ca în parabola raskolnikoviană a lui Dostoievski,. Pe cei mulţi, consideraţi „virusaţi”, ieşirea din tunelul unui regim opresiv i-a orbit, i-a anesteziat, readucându-i la blestemata categorie de turmă ce va deveni o tulburată maşinărie de vot.
S-a deschis, astfel, drumul larg spre „afaceri”, în cadrul mecanismului capitalist adaptat traficării patrimoniului material al Ţării, când redus la fier vechi şi vândut la bucată, când cedat în mâini străine, mai iscusite în ale capitalismului cu vocaţii „imperiale”. Şi totul într-un sistem operativ lucrativ, la adăpostul unei legislaţii încropite la cheremul unor noi, dar în parte aceleaşi structuri de comandă şi de control ale căror cerinţe au funcţionat până azi pe post de pistoane inamovibile şi scoase de sub orice suspiciune de partizanat.
Ei bine, clasa noastră politică n-avea cum să scape acestui joc vexator, iar ofertanţi s-au găsit cu duiumul: de la foşti activişti, securişti, la băgăreţii de tot neamul risipiţi prin zone insalubre de periferie ori prin cătune de pe plaiurile abandonate ruinei ale Patriei pe care bravele noastre elite nu se mai sfiesc s-o reducă la caricatura de… „Românica”.
Înşirui aceste gânduri cu tristeţea unui spectator învins de slăbiciunea propriei credinţe înşelate. Şi o fac în chiar momentul în care, în plină campanie electorală, în timp ce gărzile candidate se autoconservă, înalte instanţe ale statului de drept ne oferă, cu o gratuitate malignă, spectacolul greţos al unei pretinse curăţenii de corupţie şi de corupţi.
Pretinse, fiindcă malaxorul justiţiar pare alimentat de un motor asamblat pe un şasiu cu un program selectiv, în timp ce, în surdină, se aud sâcâitoare zornăieli ale unui stat poliţienesc, amintind, „metodologic”, de trista istorie în care delaţiunea făcea legea.
