Mărturisesc cu regret că nu-mi cunosc Ţara: bag de seamă, acum, spre senectute, că exigenţe de viaţă – şi, poate, şi de destin – n-au fost îndeajuns de îngăduitoare în această privinţă. Pe cât de straniu, pe atât de jenant mi se pare acum să recunosc că, statornicit prea mult locului, cum se spune, n-am depăşit decât foarte rar şi cu totul grăbit, Carpaţii, Ardealul şi Moldova, ca să nu mai vorbesc de „ţările” de Nord ale Moţilor şi ale Maramureşenilor, ce-au rămas până astăzi dincolo de simţurile-mi hămesite.
Fac această mărturisire, recunosc, cu un rost şi cu un tâlc ceva mai adânci. Şi-a făcut loc, în largul context al cursului vremii şi vremurilor mai de pe urmă, o depeizare (în semnificaţia mai dură a termenului) generalizată, golind de conţinut sentimentul acela de apartenenţă la o geografie şi la o istorie întins prin veacuri şi care s-a numit, cel puţin de prin modernitatea târzie, patriotism. Şi nu doar atât. Mai grav, sub vitregii conjuncturale, seduşi de noi mitomanii (europenism, globalism, trans-naţionalism), am devenit nu doar opaci la vreo simţire românească, ci şi jenaţi de vreo tresărire a ei.
Peste tot, pe stradă, în cafenele, dar mai ales prin cotloanele cu ferestrele larg deschise spre naţiune ale televiziunilor, ruşinea (de a fi român) s-a transmutat într-un refuz, de nu cumva chiar într-o regretabilă şi recuzabilă duşmănie de Ţară.
Seduşi, aşadar, de europenism, ne lepădăm cu o bolnavă hărnicie de ceea ce este, sau ar mai trebui să fie, românesc. Orgoliul – căci mândria de a fi român s-a mai prăvălit încă o dată sub eticheta fudulă a unui slogan electoral – nu se mai poartă: nu dă bine, e contraproductiv, cum spuneam, aproape jenant să-ţi mai declari vreun rest, cât va fi mai rămas, din bruma de îndatoriri pe care Ţara, a ta, şi a înaintaşilor tăi, le-ar merita cu prisosinţă. M-a surprins plăcut, cu câtva timp în urmă, o intervenţie salutară şi la timp sosită a acad. Dan Berindei în care deplângea şi domnia sa aceeaşi meteahnă.
Patriotismul nu se mai poartă, nu mai e la modă. La modă e, dimpotrivă, jena, disocierea cu ifose elitist-cărturăreşti, hulirea chiar au devenit aproape cuvinte de ordine. Mă întreb ce vină are Ţara, dacă nevrednicii săi fii îi batjocoresc frumuseţea, după ce i-au jefuit bogăţiile! Ideea năstruşnică a inadecvării ei la… locuire (oribila butadă „frumoasă, dar păcat că e locuită”) îi face, gândesc, mult mai simpatici şi mai de invidiat pe „caţavencii” lui Caragiale. Cât despre Ionii şi Anele risipite prin ceaslovul de patimi ale unei istorii de un tragism pe care doar darul sacrificiului l-a mai îmblânzit, niciun cuvânt, nicio menţiune par să nu-şi mai găsească vreo legitimitate.
Cândva, Ţara, vorba genialului poet şi matematician, gemea turcită. Mă întreb cărei alte, eventuale, zodii ostile, ar trebui să-i atribuim geamătul de astăzi? În niciun caz uneia „străine”, aşa cum o fac nişte ingenui naţionalişti răpuşi, ca şi opozanţii lor, de aceeaşi răpciugoasă meteahnă cu rădăcini „ideologice”. Şi „ideologizante”. În fapt, nişte idioţenii. Geamătul, fiindcă el se simte, se aude, tot mai stingher sub veşmintele fudule ale tentaţiei unei acreditări „occidentaliste”, trebuie să ni-l asumăm singuri, în nume propriu. Iar campaniile de „occidentalizare”, la cerere şi cu pretenţia unui certificat de bună purtare, nu sunt, bag seama, prea diferite de tristele „orgolii” internaţionaliste de-acum aproape un veac. Căci şi într-un caz şi în altul, ea, Ţara, rămâne în seama unei orfanităţi nemeritate.
Ca şi părinţii, Ţara nu ţi-o alegi, îţi este dată; e destin. În raport cu ea, nu ai decât alternativa de a o accepta, eventual iubi, respecta, ori de a o refuza, urî, jignind-o. E, de fapt, un test al oricărei relaţii de comuniune. Alegând însă refuzul, ori zeflemeaua, îţi pierzi iremediabil şi dreptul la alternativă. Te des-ţăreşti, cum se spunea cu atâta splendoare expresivă cândva, devii, cu alte cuvinte, apatrid şi nu, precum în vremuri de băjenie, ca victimă a vreunui regim, ci a propriei tale alegeri.
