Recul al școlii vs recurs la trecut

0
233

Notă

[După un interval de aproape jumătate de an – un interludiu datorat unei cazuistici strict personale, așadar irelevante în perspectiva cititorului virtual! –, reiau, acum, puțin peste pragul unei „imposibile” vârste în propria-mi percepție, rubrica din această pagină a ziarului, cu sentimentul continuării unei căutări și, auspicabil, al unei re-găsiri în actul de confruntare benignă cu celălalt. Un celălalt, ipotizat și dorit, al meu. Inutil să adaug că, selectiv, intervențiile de aici sunt parte integrantă a blogului cu același nume, pe care, datorită aceleiași cazuistici motivaționale, cu puține excepții, l-am neglijat].

Într-o epocă – și într-o lume, a ei – în care actul instructiv-cultural pare demonetizat și uneori izvod de inepte controverse a pleda, cum îndrăznesc s-o fac, în favoarea re-lecturilor e cu siguranță un mare risc. Pe care mi-l asum cu toate consecințele, știute ori doar bănuite.

Cum să re-citești dacă nici nu te-ai apucat de o îndeletnicire ajunsă atât de ingrată? Și, mai ales, ce anume să recitești în babilonia „comunicațională” (sic!) în care tehnica nou-mediatică ne-a aruncat intempestiv și, deci, fără minime prospecte terapeutice? Oricât de ingenuă, întrebarea e de o actualitate egală cu realitatea noului analfabetism cultural aflat în plină afirmare.

Ei bine, legitimitatea întrebării impune și legitimitatea răspunsului: re-citirea, ca act de re-amintire și, id est, de re-instrucție, fie și ca minim exercițiu terapeutic al minții, a tot ceea ce ai parcurs, cândva, în alt context intim personal și istoric-social. De la anticii greco-latini la medievalii de geniu, de la clasicii și modernii veacurilor post-iluministe și până la (încă) marile glorii ale spiritului universal din ultimele două veacuri. În propria ogradă, îmi pare a nu găsi, cu cuvintele uitatului cronicar, o îndeletnicire mai mare decât întoarcerea, fie aceasta și pasageră, ori parțială, consultativă, la paginile culturii naționale, cărora Eminescu le conferea un atribut aurifer.

O experiență trăită zilele trecute, la Naționalul craiovean, în ambientul unui spectacol al actorului și prietenului de-o viață Emil Boroghină (despre care voi scrie cu altă ocazie și, desigur, în alt format), mi-a revelat ceva ce nu anticipasem. Și care ar trebui să devină un subiect de reflecție și de decizie politică la cel mai înalt nivel vizând scoaterea școlii românești din saloanele de terapie intensivă în care se află de aproape trei decenii.

Ascultând pagini din literatura noastră, de la cronicari și până la autori contemporani, mi-am dat seama, și nu doar eu, ci și puținii, din păcate, spectatori prezenți, nu întâmplător trecuți de o anumită vârstă, că aproape toate acele texte subzistau, gata să prindă viață, în cutele memoriei. Și acolo se aflau, conservate, grație școlii românești de mai an, pe care nu puțini au aruncat-o cu iresponsabilitate la lada de gunoi.

Cum să nu iei aminte atunci la recursul la școala de acum o jumătate de veac la care s-a angajat administrația Franței lui Macron?

Firește, revoluția tehnologică pe și în care trăim oferă facilități ce-au surclasat chiar și proiecțiile cele mai utopice și din sfera sf. Și am uitat, cu nesăbuință, avertismente ale unor mari gânditori, de n-ar fi să-l invocăm doar pe controversatul Heidegger, lăsând la o parte pe alții, nu mai puțin faimoși, inventariați, aleatoriu și fără vreun grăunte de rigoare, în descendența unei tradiții „de stânga” deja re-proiectate ca un fel de…staul ori bârlog al unor dejectați de la „bunul mers al lucrurilor”. Iar avertismentul viza tocmai riscul unei ere a Tehnicii ca alt, pe cât de ispititor în aparențele sale pe atât cât de camuflată îi este noul tip de sclavie. Un bun mers, așadar, al Istoriei.

În fapt, reculul Școlii, cu majusculă, e și, ori în primul rând, unul al culturii, Și al culturii ca suport indispensabil al educației, ca fundament, la fel de indispensabil, al umanității din noi. Ori, mai în limba noastră, al cărui fagure de miere zace prin buruienișul tehnicului virtual, al omeniei: valoare primară, fără licitație, a unei societăți sănătoase năzuind spre prosperitate.