Brâncuşi şi expresivitatea involuntară a copiilor

0
99

Pe la finele anilor 70 când îşi scria incitanta, încă de atunci, carte cu titlul „Expresivitatea involuntară”, criticul şi dascălul nostru universitar Eugen Negrici a avut la dispoziţie pentru teza sa puţine surse de inspiraţie şi de control. Aşa că a fost nevoit să se adreseze, cu excepţia unor izvoare „orale”, rubricilor de mică publicitate de la acele vremuri. Întreprindere dificilă, ingrată pe alocuri, dată fiind condiţia acestor rubrici în presa vremii, nu doar masiv cenzurată, ci şi aplatizată, omogenizată şi dogmatizată ideologic, încât până şi anunţurile funebre erau supuse unor restricţii schematice. Nu lipsea însă, cum a probat autorul, acel plus de expresivitate, involuntară, desigur, întrucât aceasta era intrinsecă şi codificată în structura însăşi a limbii.

Astăzi, când şcoala a devenit, ea însăşi, un subiect oarecum funest – prilej de jelanii naţionale din motive pe care n-are rost să le mai invoc -, un material la îndemână ni-l oferă presa şi televiziunile cu o dezinvoltură deseori jenantă. Cât despre şcoală, dincolo de nivelul ei de „degradare” atât de comentat, de ceva vreme mă preocupă o îngrijorare tot mai difuză în rândul părinţilor şi care vizează o prezentă inadvertenţă a copiilor faţă de învăţătură. Nepotul meu, elev în clasa a IV-a la o şcoală considerată eminentă în Capitală, mi-a declarat ritos că nu-i place şcoala. Declaraţie care le dă de cap părinţilor şi pe care m-am angajat, în ciuda vulnerabilităţilor pe cât de previzibile pe atât de riscante, să-l apăr, mutând accentul dincolo de astfel de afirmaţii pe care, într-o anumită măsură, le atribui deopotrivă unui evident răsfăţ cu care unii copii sunt înconjuraţi şi mediului informaţional în care trăiesc, în special spaţiului virtual.

De la nepot am primit ieri o compunere care m-a determinat la reflecţiile şi analogiile de mai jos, pornind tocmai de la ideea de expresivitate, chiar dacă nu „involuntară”, ci mai curând debitoare noii societăţi şi noii lumi în care vieţuim.

Purtând titlul „Pe vremea lui Brâncuşi”, fără să ştiu dacă e un subiect impus la clasă ori ales de el, compunerea adoptă tema „maşinii timpului”, una recurentă în preocupările lui şi care, în mod previzibil, pune laolaltă jocul imaginativ cu cultura sa internaută. Succint, actantul narativ, cum se spunea pe vremea semioticii, merge la un prieten, coleg de şcoală, acesta îi spune că i-a inventat o maşină a timpului pe „scara” căreia el decide să intre în dialog cu marele Brâncuşi, pe care de altfel îl provoacă familiar, adresându-i-se cu Constantine, şi, într-o ordine aleatorie, decide să-l invite acasă, la masă, pentru ca, mai apoi, dorind să-i facă un cadou, îi cumpără o casă în Bucureşti, vecină cu a sa şi, din întâmplare aflată în vânzare.

Finalul nu-i mai puţin insolit, fiindcă este evocată Cella Delavrancea numai şi numai spre a-i aminti, la timpul prezent, în 1916, că, de fapt, Brâncuşi e mort de câteva zeci de ani.

Există, neîndoielnic, o mică doză de absurd, deloc însă kafkian ori beckettian în această perspectiva a compunătorului, însă ea e o probă a unei imaginaţii clădite, de-acum, pe cu totul alte coordonate psihologice decât cele ale generaţiilor părinţilor şi bunicilor. Oricât ar părea de paradoxal, ideea de „joc”, în sensul tradiţional al termenului, lipseşte, căci ceea ce contează cu adevărat este chiar propoziţia finală, verdictul însuşi al compunerii, anume că, de fapt, „Brâncuşi e nemuritor!”.

Cu un efort de imaginaţie, la rându-mi, am încercat să-mi amintesc ce relaţie voi fi avut, la vârsta nepotului, cu Constantin Brâncuşi. Şi mi-am amintit că, fără acces la dosarul ororilor ce i se întocmise, prin anii cincizeci, abia târziu, la maturitate, m-am apropiat de semnificaţiile mai adânci ale creaţiei sale şi, fireşte, nemurirea sa mi s-a edificat târziu.

Cât despre „casa” pe care nepotul i-o cumpără marelui sculptor, ceea ce frapează e mai ales ideea de vecinătate, un fel de omagiu cvasi-involuntar, pe care numai imaginaţia inventivă a copiilor îl mai pot crea. Şi dacă numai atât ar fi, în compunerea respectivă, tot ar trebui să devenim mai circumspecţi atunci când ne grăbim să taxăm relaţia copiilor de azi cu şcoala – şi, implicit, cu învăţătura – cu o nonşalantă şi păguboasă exigenţă.