Crin Antonescu, liderul liberalilor, a anunţat marţi seara, cu o suspectă seninătate, „elementele concrete ale deciziei Delegaţiei Permanente a PNL de ieşire de la guvernare”. O decizie majoră, gravă, care plutea în aer, cum se spune, de mai multă vreme, justificată neconvingător, dacă nu infantil, „că nu şi-a dorit-o”, a încercat să o evite, nu prin negocieri, târguieli, tergiversări şi amânări, ci prin căutarea tuturor posibilităţilor, tuturor şanselor, „de a spera că în formula Uniunea Social Liberală, împreună cu partenerii cu care se angajase în faţa alegătorilor, primind votul covârşitor de acum cunoscut, se poate continua”. Discursul lui Crin Antonescu, copleşit de negativitate, searbăd, inadecvat construit, mai degrabă o arguţie obositoare, n-a avut altă concretizare decât faptul că rezoluţia Delegaţiei Permanente a PNL de ieşire de la guvernare a fost adoptată cu 187 de voturi „pentru”, existând numai 6 voturi „contra” şi 2 abţineri. Semn că prea puţini liberali au ţinut să nu cânte în cor. A fi liber e mare lucru, dar a fi demn e şi mai mare lucru, scrie la intrarea în amfiteatrul Universităţii din Uppsala. „Nu regret sau nu consider că este un motiv important de regret faptul că un guvern se rupe”, a spus imperturbabil liderul liberal, Crin Antonescu. Semn al unei anemii morale, ca să nu spunem al unei iresponsabilităţi politice covârşitoare. Orice vinovăţie are infinite grade, infinite tonuri şi semitonuri. Şi ar fi dramatică de-a dreptul consolarea că este mai puţin vinovat decât Victor Ponta în dărâmarea USL, construcţie politică validată prin vot popular. După ce lăsase impresia a avea „fundaţie” trainică. Acceptând că într-un moment sau altul a fost sufleteşte erodat de excesul atacurilor venite chiar din câmpul de influenţă al premierului social-democrat Victor Ponta, acceptând că nu întotdeauna înţelegerile convenite s-au şi materializat, acceptând că, psihologic, Crin Antonescu înregistrase decepţii, să spunem în cascadă, responsabilităţile de lider al unei mari coaliţii de guvernare n-aveau nici o legătură cu sensibilităţile private. Vocaţia de lider politic matur se exprimă tocmai prin magnitudinea uitării de sine, fiindcă era vorba de guvernarea ţării. Prin investiţia de încredere a alegătorilor. Într-un moment în care la graniţa de est se întâmplă ceea ce bine ştim. Multe lucruri omeneşti ar fi trebuit să-i rămână străine şi, dacă împrejurările o impuneau, Crin Antonescu trebuia să fie cel dintâi dispus să piardă. Ori, la ce am asistat? La un război al orgoliilor mărunte, al vanităţilor, parte din natura omului, şi o retorică aproape şcolară, a unor oameni palizi, neînsemnaţi, deveniţi brusc figuri reprezentative. Aproape amuzant, dacă n-ar fi şi un abces al mediocrităţii, una din cauzele a tot ce s-a întâmplat. Preocupat să afişeze un amplasament politic corect şi să regleze frustrări mai vechi sau mai noi, Crin Antonescu n-a demonstrat altceva decât incapacitatea funciară de a asigura consensul, consimţământul celuilalt, şi a înţelege momentul deloc senin în care ne aflăm. Dacă marţi seara Crin Antonescu, surprinzător predispus la glumiţe şi ironii facile, într-o atmosferă de priveghi vesel, a pierdut enorm, plusând într-un demers iraţional, Călin Popescu Tăriceanu, numărându-se printre cei care au votat împotriva ruperii USL, a considerat „pripită decizia”. Mai mult, cu subiect şi predicat, dar şi mai aproape de simţul responsabilităţii, a spus: „Am fost protagoniştii unui spectacol jalnic. A fost o criză de orgolii”. Un grăunte de consistenţă e mai mult decât nici unul. Se spune că într-o perioadă Constantin Noica, greu de suspectat de anemia sentimentului patriotic, lovindu-se de un perete compact de nesimţire, inerţie fanariotă, incomprehensiune, ar fi rostit, epuizat, contrariat până la dezamăgire: „Ce ţară e asta?”, după care ar fi izbucnit în plâns. Ne-ar prinde bine tonul acelei disperări şi chiar lacrimile subsecvente.
