Un sfert de veac de când sute de mii de craioveni au luat cu asalt instituţiile Puterii unui regim totalitar ce cocheta în conştiinţa lor şi a milioanelor de conaţionali cu… eternitatea; un miracol, s-a spus atunci, în Ţară şi în lumea întreagă, marcând sfârşitul unui calvar şi promisiunea Începutului unei Poveşti, nu cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, ci cu spectrul unei Libertăţi neaşteptat regăsite în fragilitatea unei Speranţe reînviate. În chiar acele zile de un dramatism buimac apărea întâiul număr al cotidianului „Cuvântul Libertăţii” sustras oricărei cenzuri, menit să informeze şi să reflecte asupra evenimentelor survenite în succesiunea lor haotică.
Douăzeci şi cinci de ani reprezintă, într-o perspectivă estimativă, o treime din existenţa unui om. În realitate, ei se suprapun şi definesc chiar un destin în marja sa cea mai semnificativă: cea a maturităţii asumate cu conştiinţa unui serviciu public în care, dincolo de subiectivităţi şi de eventuale capricii personale, ziarul devine o oglindă mobilă a tumultului realităţii imediate. Şi chiar aşa s-a întâmplat, iar testul cel mai ilustrativ e astăzi – şi mâine – la dispoziţia celor care, istoriografi ori simpli cititori, şi-ar dori să refacă, în litera intimă, acest lung şi accidentat parcurs prin tunelul unei tranziţii tasate de intrigante întâmplări.
Şi ce-ar mai fi de spus, dincolo de ispita satisfacţiei, fie şi uşor patetice, reparcurgând arcul de timp, decât speranţa că, din paginile conservate între coperţile colecţiei ziarului, ceea ce s-a petrecut, în Craiova şi în Dolj, de-a lungul acestor ultimi douăzeci şi cinci de ani, poate restitui profilul unei comunităţi în procesul ei de transformare radicală spre un viitor, el însuşi îndurând o fragilitate plină de insidii.
E un adevăr, de altfel implacabil, că impactul tehnologic fără precedent survenit mai ales în spaţiul comunicării a schimbat de o manieră radicală statutul informării. Şi al informaţiei. Pare că noile media au transferat în arhive mare parte din presa tradiţională, laolaltă cu concedierea unor vechi modalităţi de a concepe şi a înfăptui actul cultural în ansamblul său. Până şi televiziunea acuză din plin frisoanele unei competiţii inegale, de vreme ce, sub incidenţa satului global care e chiar lumea de astăzi, comunicarea are, de-acum, dimensiunea unui taifas „moromeţian”, dintr-o Poiană a lui Iocan ori de pe stănoaga de la poarta bunicilor noştri din satul ce se pregăteşte şi el pentru…Muzeu.
Cu excepţia unor „profeţi” netemperaţi, nimeni nu-şi asumă, decisiv, vestirea apocalipsei presei cotidiene tipărite ivite, cu aproape şase veacuri în urmă, de sub teascurile „maşinii” gutenberghiene. Cineva riscă, totuşi, indicând 2040, drept data „funebră”: o moarte virtuală, se spune, şi o previziune temerară.
Însă, chiar aşa fiind, pentru noi, jefuitori ai clipei de-a lungul acestor ultimi douăzeci şi cinci de ani , dar în egală măsură şi jefuiţi de ea, încă un sfert de veac ce ni se mai îngăduie e deja un alt, ispititor, capricios şi, cu siguranţă, liminar pariu. Unica mântuire, în perspectiva ce se anunţă, rămâne suspendarea în experienţa pe care am practicat-o. Şi pe care am trăit-o, slujbaşi ai Cetăţii, la dispoziţia Ei, trecând, intrigaţi, întâmplarea din cotidianitatea brută a realităţii sub ochii unui cititor încă în aşteptare.
Este foarte probabil că am păşit în amurgul acestei Poveşti, a presei tipărite ce-a marcat, neîndoielnic, cât se poate de decisiv o spectaculoasă paradigmă a umanităţii. Însă dacă presa tipărită, în tradiţia ei multiseculară, a reprezentat o Istorie a Clipei şi cum, într-o dialectică a succesiunii, Clipa însăşi devine Istorie, ea va continua, chiar şi în acest amurg, să depună mărturie despre aventura noastră în lumea ce ni s-a dat.
Ceasul acesta aniversar devine, astfel, un indiciu. Un exemplar punct de întâlnire.
