Tânărul Andrei Caramitru, fiul actorului Ion Caramitru, prezent pe reţelele de socializare, fost consilier al senatorului Dan Barna, şcolit în Elveţia, la Universitatea „Business Administration” din Geneva, potrivit CV-ului, se doreşte sistematic vasal unui teribilism desuet, prin raportare la vârsta sa, oricum excentric în mesajele sale contondente, cu iz doctrinar, pentru galeria sa de simpatizanţi. Ultimile predici referitoare la cei care „votează PSD” –consideraţi ca fiind eşuaţi, pierduţi undeva într-un sat fără bani, fără prieteni, fără educaţie, fără job bun, proşti de bubuie, fiindcă votează hoţi şi ticăloşi să le fie primari, leneşi ş.a.m.d., sunt mai mult decât jignitoare, la adresa unor segmente sociale, sunt un derapaj impardonabil, prin baricadarea autorului într-o logică şuie, descumpănitoare. Fraze vide, cuvinte tăvălite într-un sos cleios, fad şi indigest, deopotrivă. O ferocitate de suprafaţă. Nu ştim acum dacă Andrei Caramitru chiar se împopoţonează cu studiile sale la Geneva, pe care n-avem motive să nu le considerăm serioase, deşi ele îl legitimează într-un anumit teritoriu al mediului de afaceri, cu prisosinţă, nu şi cel sociologic sau filozofic, unde bat trimiterile sale. Chiar dacă retorica sa ar părea inspirată mai degrabă din scrieri ale unor personalităţi interbelice promotoare ale extremei drepte. Oricum, Andrei Caramitru rămâne confuz, inapt să se depăşească în idiosincreziile şi complezenţele sale, lăsând impresia unor acumulări selective, după ureche. „Mergeţi la muncă! De asta îi respect eu pe cei care merg la cules căpşuni sau sparanghel în străinătate –ăia muncesc cinstit- dar nu pe alcoliştii de la birtul satului care înjură şi se plâng şi votează PSD”, clamează necuvincios Caramitru „cel mic”, fără explicaţii exhaustive. Şi în scrierile lui Rebreanu, bărbaţii satului se întâlneau la crâşmă unde făceau politică şi îşi depănau ofurile. Asta e de când ne ştim lumea satului. Despre care un mare filozof, ca Lucian Blaga, lansase o formulă celebră, conform căreia „veşnicia s-a născut la sat”. Celebrul profesor Alexandru Constantin Cuza, mentor al mişcărilor radicale de dreapta, xenofob ireductibil în chestiunea evreiescă, insista la vremea sa asupra ideei că „ţăranul trebuie civilizat mai ales prin intermediul educaţiei, şcoala fiind văzută ca un panaceu al problemelor ce grevau statul” (apud Cuza 1930, p. 295). La rândul său, Ştefan Zeletin (pseudonim al lui Ştefan Motaş), filozof, economist, sociolog, opina în cadrul neoliberalismului pe care îl promova că statul este agentul de dezvoltare a burgheziei având ca obiective industria şi capitalul naţional, teză contestată de Virgil Madgearu. Şi iată ce scria pe la 1927: „Războiul a făcut peste noapte din semi-iobag, stăpân, fără ca o cultură îndelungată să-i fi sădit ca pregătire calităţile sufleteşti ale stăpânului” (apud Zeletin 1927, p. 65). Paradoxal Mircea Vulcănescu şi H. H. Stahl vor privi aproape la fel problema satului, deşi unul era conservator şi celălalt socialist. Nu ne mai întindem cu comentariul. Discursul intransigent, cu aplomb de moaşă comunală, despre cei care ne catastrofează, votând PSD-ul, e subiacent unul despre vulnerabilitatea noastră, în variantă rebusistă, linear până şi în ambiguităţile sale. Ştim că a dispreţui elitele –aristocraţia competenţei, a înzestrării excepţionale, a reprezentativităţii- înseamnă a dispreţui superlativul. Dar Caramitru „cel mic” reprezintă elita? Referirile sale la Biserica Ortodoxă (BOR) etichetată ca “sectă demonică” “ISIS”, “organizaţie criminală”, retrogradă, coruptă, ţin de un derapaj nescuzabil. Spre deosebire de părerea filozoficilor “ştiinţifici”, care afirmau că religia ar fi o metafizică pentru proşti, Andrei Caramitru ne demonstrează că există duşmani mai mari ai Bisericii -religiei şi religiozităţii- decât analfabetismul bietului om simplu, prin analfabetul cultural, analfabetul omului cu carte sau spoială de carte, incapabil de mobilitate intelectuală. Pledoaria sa despre „un alt popor”, pe care şi-l doreşte, unul care să voteze ceea ce i se spune, şi nu ceea ce îi dictează propria conştiinţă, este una lipsită de orice subtilitate logică şi chiar bun simţ.
