Despre ignoranţa invincibilă în democraţie

Giovanni Sartori, unul dintre cei mai reputaţi specialişti în ştiinţe politice, în lumea contemporană, cu contribuţii la perfecţionarea şi înţelegerea democraţiei, afirmă în „Teoria democraţiei reinterpretată” (Polirom 1999) că democraţia nu înseamnă că poporul are întotdeauna dreptate, ci că poporul are dreptul de a greşi. Ceea ce echivalează cu a spune că, într-un regim democratic, poporul poate face o alegere greşită, cu condiţia să o facă liber şi corect procedural. În momentul chemării la urne, când se produce simultan decesul şi renaşterea sa politică, poporul are dreptul de a se înşela asupra persoanei pe care o votează şi în privinţa opţiunii pe care o face. Erorile de apreciere ale poporului aparţin ignoranţei invincibile: în cadrul normativ ce este impus, poporul poate lua un „animal politic” -ca parte integrantă din sistemul social-, ceea ce nu este. Mutatis mutandis, în termenii rezultatului de duminică, din turul doi al alegerilor prezidenţiale, la care Klaus Iohannis a obţinut o victorie „en fanfare” (peste 66%), putem acredita ideea că alegătorii săi din ţară şi diaspora au fost deplin mulţumiţi de prestaţia avută în primul mandat. Excesiv de mulţumiţi. Dacă în cvasi-totalitatea judeţelor din ţară, cu numai cinci excepţii, s-a impus, în judeţele Sibiu (85,2%), Cluj (79,86%), Braşov (73,56%), Satu Mare (71,40%), Timiş (76,3%), Iaşi (66,21%) a făcut scoruri neverosimile. De asemenea, în diaspora a fost votat de 93,96% dintre alegători, -vot sovietic-, obţinând 863.000 de voturi din 944.077 persoane, majoritatea covârşitoare aflată pe listele suplimentare. Viorica Dăncilă a obţinut în diaspora un insignifiant rezultat de 6,03%. Pe această cale, voinţa generală, citită în cheia majorităţii, devine voinţă politică. Poporul a dorit ca liberalul Klaus Iohannis să fie preşedintele ţării încă cinci ani, şi tot poporul acceptă că un guvern liberal, e drept cu 20% reprezentare în Parlament, cu titlu provizoriu, inspirat de Palatul Cotroceni, dar validat de Parlament, să gestioneze treburile ţării. Confirmând, prin votul de duminică, faptul că guvernarea Viorica Dăncilă n-a fost „în folosul său”, deşi sună straniu, poporul a dat un verdict crud. Opinia celor guvernaţi este fundamentul real al guvernării. Faptul că a refuzat cu obstinaţie orice confruntare electorală cu contra-candidata sa, că bilanţul său n-a arătat prea bine, ca să folosim un eufemism, şi toate celelalte, enumerarea nu mai are rost, s-au dovedit poveşti de adormit copiii. Cum va funcţiona statul, ca o totalitate a instituţiilor şi normelor sale de drept, într-un regim politic de acest tip, rămâne de văzut. Mai urmează ca PNL-ul, condus de Ludovic Orban, să se definească drept forţa politică conducătoare a întregii societăţi, la 30 de ani de la evenimentele din decembrie, în condiţiile în care Klaus Iohannis a declarat nu o confruntare electorală între partide, ci un război cu PSD-ul, care are, mai întotdeauna, şi pagube colaterale. Or, un preşedinte trebuie să-şi regăsească umilinţa candidatului, cel puţin pe timpul unei campanii. Nu este adevărat că intrând în vârsta democratică, societatea românească are politicienii pe care îi merită. Dar şi reciproca este mai degrabă valabilă. Social-democraţii au societatea pe care nu au fost capabili să o seducă. Deşi, nimic nu mai are rost. Cum s-a creat fractura legăturii între societate şi puterea validată de alegerile din 2016 este o temă de discuţie. Chiar dacă rămâne greu de înţeles. Doljul, un bastion al social-democraţiei a „căzut”, în premieră la acest al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Mare surpriză. Sigur că liberalii, lipsiţi de resursele intelectuale şi morale necesare, pentru a exercita monopolul dorit, n-au mare şansă de izbândă. Dar asta e o supoziţie. Alegerile prezidenţiale din turul doi au demonstrat multe lucruri greu de explicat. Dacă realegerea lui Klaus Iohannis era previzibilă, scorul electoral la care s-a realizat descumpăneşte de-a dreptul. Şi vai de cei învinşi.