Calafat: istoria, oamenii şi elitele

0
48
Citeşte mai mult

Un volum masiv, peste şase sute de pagini, gândit şi redactat într-o structură în care succesiunea în diacronie a evenimentelor lasă loc unor pagini ori capitole întregi evaluării sincronice, mai ales atunci când este vorba de protagonişti de înalt prestigiu, a editat, de curând, Alexandru Pârvan despre Calafat şi oamenii săi. Cum lucrarea chiar aşa se intitulează, mi se pare mai mult decât oportun să indic, în persoana autorului, pe unul dintre oamenii cei mai devotaţi istoriei şi destinului oraşului de la Dunăre: un fiu pătimaş, iscoditor hărăzit prin hrisoavele vremuite şi prin colburile tradiţiei orale, un cronicar avertizat al metamorfozelor prin timp, suferinde într-un prezent insidios, dar şi un curator al unei zestre muzeale, pe cât de bogate şi de ispititoare, pe atât de (încă) străine istoriografiei noastre de mai mari pretenţii.

Acoperind şi, în acelaşi timp, depăşind, prin diversitatea dar mai ales prin distribuţia inspirată a atenţiei între pagini de istorie cu impact naţional şi universal şi racursiuri ale unor personalităţi emblematice logodite în destin cu Calafatul, cartea aceasta capătă măsura şi emblema unui veritabil eveniment editorial şi cultural. Discursul, sustras oricărei tentaţii stilistice de efect, vibrează între tonul cronicarului subordonat documentului de arhivă şi alegaţiilor auto-propuse ale personalităţilor, unele scoase din raftul bibliotecilor, altele anume provocate prin specia interviului ori al declaraţiei comandate.

Pornind de la origini, risipite, ca în atâtea alte cazuri, prin aurorele tumefiate ale vremii, cu opţiunea în sine interesantă a unei contribuţii genoveze (cu efectul nelipsit de orgoliu al situării în ascendenţa Republicii marinare a lui Marco Polo), autorul parcurge un lung şi glorios itinerar al unei istorii invidiabil de generoase cu oraşul danubian. Nu doar confruntările, străvechi şi nu totdeauna atestate, cu seminţii (sau hoarde) nomade, ci cu deosebire locul şi rolul de relief pe care Calafatul şi le-a asumat şi împlinit cu un gust particular al gloriei în Războiul de Independenţă de la 1877-1878; raportul special instituit atunci cu prinţul Carol, viitor prim rege al României în sfârşit independente şi recunoscute între egali în Europa şi în Lumea de atunci devin punctul nodal al discursului.

Însă, dincolo de atâtea dense şi emoţionante pagini în care tonul evocator acompaniază întâmplări diverse, conservate în legende şi în alte tradiţii ale culturii orale, ceea ce frapează şi impune încă şi mai mult este pleiada de personalităţi, unele excepţionale, născute ori interferate fericit cu evoluţia cetăţii. Astfel, spre a menţiona doar un eşantion, e suficient să amintim de Constantin Gerotă, de Maria (Mareşal) Antonescu, de familia boierească Marincu (cu acea extraordinară descendentă Florentza Marincu, donatoare a Palatului Muzeului de Artă şi autoare a unor lucrări memorialistice cu excepţionale deschideri spre istoria vie, trăită, a locului, căreia autorul i-a fost şi i-a rămas un fidel confident în respectul patrimonial al oraşului), şi până la genialul actor Ştefan Iordache.

Citind voluminoasa carte a lui Alexandru Pârvan, nu-mi pot reprima ispita de a parafraza un vers dintr-un cântec difuz şi memorabil, căci, „dunărind cu …Calafatul” îmi pare a fixa, metaforic, istoria unei cetăţi străvechi pe pânza parcimonioasă şi severă a înseşi moştenirii unui neam testat prin vitregii seculare însă cu orgoliul neîntinat.

Însă, cum sugera cândva Bertold Brecht într-un antologic poem, istoria n-a fost făcută numai de …prinţi şi mareşali, ci mai degrabă de …soldaţi şi de oamenii de rând. Îmi place să cred că „oamenii” Calafatului, pe care-i titrează autorul în masivul său opus, sunt mai cu seamă calafetenii pur şi …simpli.