Un act inconştient de subminare a istoriei

1
251

Mărturisesc, am ajuns în punctul nevralgic în care am oroare să mai accesez jurnalele tv de ştiri: de zile întregi, o întâmplare, tragică, ce-i drept, în mesajul său gol-goluţ, a căpătat, printr-o exacerbare ce-a sfârşit prin a-i neutraliza substanţiala oază de absurd, să capete, cu o vinovată inconştienţă, dimensiunea unui eveniment cu valenţe …istorice. Mă raportez, fireşte, la întreaga tevatură iscată şi alimentată în jurul morţii şi al înmormântării lui Florin Cioabă.

Accesată în termenii goanei după o audienţă cu orice preţ şi cu orice risc, întâmplarea pare, la o primă vedere, uşor fezabilă: la urma urmei, câte zeci de ceasuri dintr-o zi nu suntem victimele, deseori vinovate prin absenţa refuzului de a privi, unor făcături mediatice într-o acerbă concurenţă cu libidinosul şi cu dejecţiile unei lumi, iată, ajunsă cu josul în sus?

Numai că, în cazul de faţă, odată cu un ridicat grad de bulversare, în care pare să se fi şters orice linie dintre realitate şi ficţiune, asistăm la un atac, fie şi involuntar, la un nivel elementar de pudoare şi de minimă demnitate. Naţională, să ne înţelegem. Fiindcă, una este regretul, sincer şi legitimat în umanitatea lui organică, alta este ca, prin ieşirea din decor, să poziţionezi o persoană, posibil merituoasă în ambientul ei familial şi la nivelul unei comunităţi, la nivelul unei personalităţi de relief istoric (sic!), manipulând o simbolistică nu departe de o semiotică simbolică.

Reiterez ceea ce am mai notat în acest spaţiu public: Florin Cioabă va fi fost un cetăţean onorabil, averea impresionantă va fi fost, sper, rodul unei hărnicii exemplare, deşi nu-i nici un hazard să ne închipuim şi alte scenarii de agoniseală, cu atât mai mult cu cât trăim în România şi, pe lângă tristeţea de a ne ocupa tot timpul, asta presupune că, asemenea atâtor îmbogăţiţi la comandă, nici aici n-ar lipsi măcar nişte suspiciuni.

În aceeaşi linie, e la fel de posibil ca, în rolul său auto-investit (fiindcă nu există nici măcar o tradiţie, oricât de sumară, cel puţin atestată în vreo tradiţie cât de cât cunoscută), „regele” (numai cu ghilimele, altminteri e pură uzurpare a unei semantici milenare!) îşi va fi servit, greu de crezut că etnia în întregul ei, dar măcar o părticică a ei; asta nu înseamnă că, la un examen cât de cât responsabil, multe din tarele atribuite, acasă ori în străinătate, comunităţii pe care va fi „domnit” nu i-ar putea fi chiar imputabile lui însuşi.

Dincolo – ori dincoace – de toate aceste ipoteze cu un gust apăsat sălciu, toată tevatura aceasta etalată indistinct şi, adesea, greţos, în masa-media, dând unui Cezar închipuit ceea ce îi refuzi, dacă nu lui Dumnezeu, atunci cu siguranţă Regelui cu o legitimitate infailibilă, atinge limita fragilă a unui act, inconştient?!, de subminare a Istoriei. A celei trecute, dar mai ales a celei pe care ne chinuim s-o trăim.

 

1 COMENTARIU

  1. Ai perfectă dreptate, George. Mi s-a făcut greaţă în totate aceste zile. A excelat postul B1 pentru a scoate în evidenţă grija lor faţă de “rege” şi pentru a dovedi ataşamentul faţă de cel care a rămas singurul conducător ales, al românilor şi al ţiganilor deopotrivă. În mod firesc ar fi trebuit ca şi acesta să primească o coroană, aşa cum soţia sa a primit un galben baban.

Comments are closed.