Despre vinovăţie şi culpă

0
112

Crimă şi pedeapsă nu e doar titlul dostoievskian celebru, ci şi înainte de toate o formulă apoftegmatică în care se include, de o manieră aproape genetică, ceva esenţial din destinul pământean al omului, ci şi una dintre cele mai intrigante probleme dilematice ale fiinţei omeneşti în esenţa sa cea mai ireductibilă. Nu cred să existe o istorie a vinovăţiei, nici măcar la  nivelul subsumat al „registrelor” numeroaselor turpitudini belicoase ce-au traversat, prin milenii, firava, dar glorioasa, Istorie a Omului. Şi a umanităţii în ansamblu ei.

O „soluţie” satisfăcătoare – pentru toţi actorii – nu există cu siguranţă, pentru simplul motiv că nici nu poate exista: n-a fost – şi nici nu va fi – posibilă, dintr-un motiv extrem de simplu: e vorba de Subiectul istoric, cel ce scrie, ca învingător, şi cel ce suferă, ca învins. Cel dintâi nu-şi recunoaşte vina, oricât de evidentă, cel de-al doilea n-are drept la cuvânt.

Însă, nu de puţine ori, în Istorie ca şi în viaţa noastră cotidiană, rolurile – dintre învingător şi învins – se schimbă, ori mai bine zis se inter-schimbă, iar atunci se schimbă, cu o naturaleţe nu mai puţin stranie, şi rolul agenţilor vinovăţiei.

Exemplele spuzesc în istoriografie, ca şi în viaţa noastră cea de toate zilele. „Revoluţiile”, revoltele, loviturile de stat, ca să vorbim în termeni ceva mai actuali, sunt principalii factori ai unor astfel de derapări…juridice: victoriosul de ieri devine acuzatul de azi, adică agentul preferat al unui întreg arsenal de vinovăţii pe care, evident, subjugat deja păcatului comis, nu le va recunoaşte sub nicio formă.

S-a tot discutat în ultimii ani despre crime şi vinovăţii ale vechiului regim comunist. La noi, la români, mai aprins şi mai alambicat, mai alandala decât la alţii: vecini ori mai îndepărtaţi, egali, cu noi, în vicisitudinile îndurate ori ceva mai…iertaţi, beneficiind, precum ungurii ori polonezii, de ceva mai multe libertăţi (de mişcare, şi de opinie), dar mai contaminaţi decât noi de sentimentul – totuşi, atât de real – al subordonării faţă de Moscova şi faţă de cutumele Imperiului Roşu. De ani buni, e la modă o veritabilă vânătoare a colaboraţioniştilor vechiului sistem comunist: termenul, de colaboraţionist, şi-a avut trista sa glorie în Franţa postbelică, când funcţionari de rând ori personalităţi marcante ale vieţii culturale şi chiar politice au fost supuse unor evaluări care însă, cu câteva excepţii de altfel notabile, n-au avut consecinţele nici cele scontate şi poate nici cele meritate. Un Mitterand, de exemplu, n-a putut fi împiedicat nici să acceadă în cea mai înaltă funcţie în stat. În cazul său, ca şi în cel al multor „spadasini” ai politicii de ieri şi de azi, n-a avut, cum s-a dovedit, niciun fel de impact o schimbare radicală de credinţă ideologică.

La noi, dincolo de bizareria pe care am mai semnalat-o că cei vânaţi sunt, iarăşi cu excepţiile de rigoare, persoane ori personalităţi prinse în conjuncturi complicate, de viaţă, de destin etc., ei sunt preferaţii celor care i-au forţat, i-au şantajat şi, uneori, i-au obligat la compromisuri de care, fireşte, ar trebui să se ruşineze. Nu vreau să scuz sub nicio formă pe nimeni. Dar nici să acuz. Câtă vreme torţionari feroci, de-acum identificaţi, cu nume, prenume, cu adrese şi cu dosar în  vaza căruia, culmea, chiar beneficiară de sinecuri grase, rămân nu atât în afara pedepsei (la vârsta lor chiar o pedeapsă reclusivă nu şi-ar mai avea efectul dorit), ci în afara unei minime, dar atât de necesare, auto-ispăşiri.

Am revăzut, zilele trecute, tulburătorul film al lui Andrei Vajda despre tragedia – cu adevărat istorică – consacrate măcelului celor 12 mii de ofiţeri polonezi din pădurea Katyn de către un regiment al Armatei Roşii, în care vinovăţia e plasată, de la nazişti la bolşevici, funcţie de mobilitatea frontului, însă cu aceeaşi patimă „ideologică” otrăvită care nu poate oferi decât perplexitate. Şi dincolo de tertipurile propagandistice, două convingeri supravieţuiesc balastului cu pretenţii istoriografice: crimele n-au culoare politică, sunt egale, iar pasul spre recunoaştere nu-şi poate găsi un suport mai consistent şi mai convingător decât la nivelul unei conştiinţe curate. Or, problema vinovăţiei – şi a vinovăţiilor – este una de conştiinţă. În absenţa ei, se intră în regatul instinctelor.