Presa italiană scrie despre medicii şi infirmierii cubanezi, 52 la număr, care au debarcat en-fanfare şi de urgenţă la Milano, în Italia, arborând drapelul naţional şi portretul lui Fidel Castro. Facem o necesară precizare, dintr-un început: Cuba are un performant sistem medical, unanim recunoscut în lume. După China care a livrat măşti şi alte materiale sanitare, Cuba oferă, ceea ce Bruxellesul nu avansase, în lupta contra coronavirusului: un contingent de specialişti debarcaţi de urgenţă. Două evenimente menite a obtura imaginea UE. Fiindcă se omite, şi nu din amnezie, ci din alte raţiuni, o realitate: UE a trimis în ianuarie 56 tone de materiale sanitare în ajutorul Chinei la cererea Beijingului. Curios, această donaţie n-a fost filmată şi nici prezentată, inclusiv de partea chineză. Potrivit sondajelor, 88% dintre italieni consideră că Uniunea Europeană n-a ajutat ţara lor în faţa epidemiei cu coronavirus. Abia de luni Germania a nunţat că primeşte în spitalele ei bolnavi italieni. Bineînţeles, euroscepticii au primit „muniţie” la îndemână, deşi argumentele nu sunt tocmai solide. Comisia Europeană a renunţat la chingile Pactului de Stabilitate şi a îngăduit statelor membre să cheltuie peste limitele de deficit bugetar admise. Tot Comisia Europeană a deblocat 114 milioane euro pentru a ajuta OMS să investească în cercetarea medicală. BCE a deblocat 750 de miliarde de euro. Dar criticile rămân dure. Mai ales că, după ce virusul corona a învins Italia, guvernul Conte a cerut activarea Mecanismului de protecţie civilă UE (EUCPM). Dar nimeni, absolut nimeni n-a răspuns. Uniunea Europeană a aflat că în vremuri de criză toate statele sunt naţionale, care la rândul lor au aflat că în vremuri de criză nici UE, nu e ceea ce ar trebui să fie. Sănătatea nu face parte din prerogativele UE, ci a statelor membre. Este adevărat că potrivit art. 168 din tratat, UE „încurajează cooperarea” pe chestiuni sanitare şi „completează politicile naţionale fără a le substitui”. Asta se uită. Aşadar, intervenţia altor ţări în Italia se circumscrie mai degrabă luptei geo-politice, care se grevează pe criza sanitară, nu grozav mediatizată de Bruxelles, din cauza birocraţiei obositoare. Rusia a trimis, duminică 22 martie a.c., la baza aeriană militară „Practica di Mare” ajutoare prin ordinul personal al lui Vladimir Putin, -9 avioane Iliuşin, 100 de medici militari şi 8 echipe mobile- sugerând impresia unei neputinţe europene. Mai ales că Luigi Di Maio a mulţumit public Rusiei, preşedintelui Putin, guvernului rus. Indiscutabil ne aflăm în faţa unei crize de comunicare, şi Covid-19 poate pune în pericol perenitatea UE, mai ales că problema solidarităţii este condiţia sine qua non a continuării. UE, susţin experţii în chestiuni internaţionale, care estimează că o mai bună integrare sanitară devine obligatorie. Istoria recentă a UE şi-a anexat un capitol nou prin excepţia britanică, despre care s-a spus cam totul. Şi totuşi criza coronavirusului rămâne un reper ce va dăinui. Istoricul şi filozoful israelia Yuval Noah Harari, într-un articol publicat în „Financial Times” reluat parţial de unele site-uri româneşti, sugerează că umanitatea trebuie să facă o alegere: vom merge pe calea dezbinării sau vor adopta calea solidarităţii globale. Dacă se alege dezbinarea, aceasta nu va prelungi doar criza, ci va conduce probabil la noi catastrofe, la fel de grave în viitor. Dacă se alege solidaritatea globală, aceasta va fi o victorie nu numai împotriva coronavirusului, ci şi împotriva tuturor epidemiilor şi crizelor viitoare care ar putea asalta omenirea.
