Ca şi perioada interbelică, şi cea comunistă – despre care s-a scris îndestulător – nu are cum să fie reprezentată, într-o imagine unică şi coerentă. Mulţi dintre cei vârstnici au suficiente amintiri personale, din ceea ce numim istoria recentă. Putem aşadar, doar încerca să ne apropiem de adevăr, dar judecata, fie ea riguroasă, asupra acestuia, nu va fi niciodată una singulară şi exhaustivă. Cartea prof. univ. dr. Ion Traian Ştefănescu, ultimul lider comunist al Doljului, apărută recent la Editura Mediafax – ediţie îngrijită de Ion Cristoiu – este neîndoielnic un eveniment publicistic, cu o notă de inedit, derivând de pe mai multe paliere. Este scrisă la aproape 30 de ani de la evenimentele din 1989, răstimp suficient pentru orice decantare, iar autorul era unul din puţinii intelectuali autentici ai conducerii partidului, trecut prin mai multe funcţii de decizie (preşedinte UAS, preşedinte UASR pe ţară, prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru probeleme tineretului, secretar al Comitetului judeţean Prahova, prim-vicepreşedinte al Consiliului Culturii, prim-secretar la Sălaj, prim-secretar la Dolj). Şi aşa cum mărturisea „singurul din ex-prim-secretarii de judeţe care a aşternut pe hârtie fapte trăite”. Cartea succede, în plan publicistic, altor lucrări serioase de Dreptul Muncii, Contractul Individual de Muncă, inclusiv un Tratat teoretic şi practic de drept al muncii. Fost şef de promoţie al Facultăţii de drept al Universităţii din Bucureşti în 1965, cu doctorat în 1974, bine echipat intelectual, era considerat de nu puţini o eminenţă cenuşie şi… o „piesă grea” într-o altă „formulă”, cum susţinea Ştefan Andrei. Cartea sa de memorii este bine scrisă, într-o schemă vioaie, ţesătura frazei e organică, demonstraţia elocventă, esenţa de cultură – combustibil foarte scump – resimţită. Pe alocuri, în descrierea dialogurilor purtate cu Nicolae sau Elena Ceauşescu, autorul are capacitatea de a merge la miez, încât imaginea de ansamblu sugerează descinderi inconştiente într-un câmp cu mine. De altfel, – I.T.S.-ul personalitate, cum spuneam, luminată – precizează undeva că în relaţia cu Elena Ceauşescu „jucai în fiecare zi cu funcţia pe masă”. Frica avea ochii mari. Ion Traian Ştefănescu nu are nostalgia comunismului, deşi îşi reiterează reflexele de stânga, are în schimb nostalgia propriei tinereţi şi a unei opţiuni inaugurale. Nu o ideologie sau un sistem politic are de apărat, deşi enumeră multe împliniri, care conferă valoare mărturisirilor sale, cât un conţinut de viaţă, un pariu propriu, un devotament dăruit fără menajamente ţării „ca o datorie morală”, fiindcă „am putut face facultate datorită bursei de merit, care exista în acea perioadă, adăugându-se burselor obişnuite”. „Azi, la noi, socialismul este judecat prin prisma închisorilor, a lagărelor, a canalului din prima perioadă, apoi se acceptă un respiro de circa 10 ani, şi, în sfârşit, se invocă aprovizionarea precară, lipsa de căldură ş.a.m.d. Prin aceste elemente este apreciat socialismul românesc (…) Numai că societatea nu este descrisă ca ansamblu, ci doar prin aceste elemente. Dar învăţământul, sănătatea, cultura, nu erau componente ale societăţii?”. Nu cochetează, Doamne fereşte, cu sentimentalismul juvenil, identifică în schimb explicaţii atot-justificatoare, pe alocuri raţionale, încât mărturisirile autobiografice nu conduc la dilema „ne-am risipit inteligenţa şi tinereţea pentru a apăra poziţii de neapărat”. Dimpotrivă.
Un socialism cu mutre împietrite
O paranteză: după 1989, despărţirea de comunism a generat sincer sau ipocrit teza neaderării fundamentale a românilor la ideologia comunistă – impusă de afară în urma expansiunii sovietice – şi nimic mai mult decât atât. Este adevărat şi nu este adevărat, încât avem încă o contradicţie la lungul şir al contradicţiilor române. De pildă, politologul Vladimir Tismăneanu („Stalinism pentru eternitate” – Polirom 2005), spunea că „azi se uită adeseori faptul că (…) România a fost, oricât ar părea de surprinzător, primul stat socialist care a primit vizita oficială a unui preşedinte american, Richard Nixon, în 1969”. De Gaulle vizitase ţara, inclusiv Craiova, cu un an mai devreme. Descrierea făcută de autor lui Nicolae şi Elena Ceauşescu este una deloc maliţioasă, în schimb sobră, lucidă şi cumpătată. Revine asupra tuşelor din memorii, întărindu-le, în interviul in extenso, acordat ziaristului Ion Cristoiu, care nu îl menajează prin şarja de indiscreţii. Răspunsurile au rafinament şi argumentaţia se face aluvionar, cu prisos de erudiţie. Recunoaşte deschis că am avut un socialism totalitar – separarea puterilor în stat era considerată anacronică –, cu un regim politic dictatorial, în sensul conducerii, iniţial unicefală, ulterior bicefală. Am avut parte, mai degrabă, de un socialism cu mutră împietrită. Şi un teribil cult al personalităţii, cu care cochetase şi Carol al II-lea, la împlinirea a 10 ani de domnie. Nicolae Ceauşescu făcând de altfel, într-o împrejurare, precizarea „să vă fie clar, eu sunt tovarăşa şi tovarăşa sunt tot eu”. Nu mai rezonau cu oamenii, cu conducerea partidului, etalând o resimţită lipsă de empatie. De facto, Elena Ceauşescu era un înlocuitor la comanda supremă, calitate neinstituţionalizată în niciun fel, dar… qui tacit consentire videtur. Un dogmatism feroce, chiar o rigiditate neo-stalinistă, se făceau resimţite în aproape orice dialog, în anii ’80. Obsesia vântului schimbării, adus prin perestroika, a produs un declic tragic, pentru Nicolae Ceauşescu, când şi-a dat seama că nu poate ieşi câştigător. Se spune că după defectarea lui Pacepa nu a mai avut încredere în nimeni decât în propria soţie, încât şi-a asumat sfârşitul, în furtuna declanşată, fără a renunţa la convingerile sale.
„Cazul Pleşu” relatat de… Andrei Pleşu
În 1982, ca prim-vicepreşedinte la Consiliul Culturii, Ion Traian Ştefănescu are în faţă dificila lume intelectuală: artişti, scenarişti, redactori din presa scrisă şi edituri. Are referiri inedite la distrugerea Mânăstirii Văcăreşti, obiectiv unic de artă arhitecturală feudală, restaurată din dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu şi demolată din aceeaşi… dispoziţie. Nu interzice de la difuzare niciun film (Glissando – Mircea Danieliuc; Oglinda (într-o fază avansată de pregătire) – Sergiu Nicolaescu; De ce trag clopotele Mitică – Lucian Pintilie; Faleza de nisip – Dan Piţa) şi singura carte oprită este „Toamna fierbinte” a lui Ion Lăncrănjan. O carte, opinează I.T.S.-ul fără niciun orizont, defetistă, de neacceptat sub aspectul raporturilor fireşti dintre românii şi maghiarii din ţară. Faima lui Ion Lăncrănjan, în critica vremii, era că scrie „gros”, încâlcit, cu probleme. Despre autorul „Cordovanilor” – rudimentar şi fără stil – se putea vorbi şi de bine şi de rău cu acelaşi entuziasm, apud Marin Sorescu („Uşor cu pianul pe scări”). Ion Traian Ştefănescu surmontează cu deferenţă „situaţia” domnului Andrei Pleşu – intelectual de mare vocaţie creatoare – care era prohibit. „L-am ajutat pentru reîncadrarea în muncă”. Şi punct. Andrei Pleşu era deja exclus din partid. Excesul de modestie face parte din natura omului, dar are infinite tonuri şi semitonuri. Domnul Andrei Pleşu („Din vorbă în vorbă” – Humanitas 2013) spunea aşa: <<Între timp fusesem în audienţă la Traian Ştefănescu, care îmi spusese: „S-a făcut o greşeală domnule, dacă aş fi ştiut”. A dat telefon la Uniunea Artiştilor Plastici şi m-au angajat referent la Biroul de pensii. De acolo am plecat la bursa Humboldt, şi când m-am întors am reluat serviciul pe un post de documentarist la UAP>>. Încet-încet lucrurile s-au mai aşezat. Ce a fost acea meditaţie transcedentală, nu s-a desluşit multă vreme – de fapt o prostie – dar numele Elenei Ceauşescu a fost vehiculat, iar după ’90, ajuns la Londra şi invitat la BBC pentru un interviu, povesteşte Andrei Pleşu, a dat peste… domnul Stoian “instructorul” cu conferinţele publice, pe teme atât de diafane. Dar lumea e mică şi schimbătoare. La începutul lui ’90, narează tot Andrei Pleşu, Traian Ştefănescu a fost în audienţă la ministerul Culturii. „Mă ajutase să recapăt postul – atenţie la formulare – la Institutul de Istoria Artei”. Şi? Nu mai continuăm povestea. Caracterul la români, poate şi la alţii, dar nu de ei este vorba, e funciarmente schimbător ca vremea primăvara. Ion Traian Ştefănescu nu a mai fost reprimit la Facultatea de drept după 1990, cu toate că avea, potrivit normelor legale, catedra rezervată. La fel s-a întâmplat cu Constantin Stătescu, un mare civilist, Ioan Ceterchi, Andrei Popescu, Ioan Totu, un mare economist, care s-a şi sinucis. A putut exersa profesia la Academia de Ştiinţe Economice, conducând doctorate şi elabora studii de specialitate.
Oltenia şi Prahova, doi piloni!
La Dolj, ca prim-secretar, Ioan Traian Ştefănescu ajunge într-un context tulbure, în noiembrie 1987, după o tragică vânătoare în pădurea Perişor, soldată cu moartea secretarului cu probleme organizatorice, Marius Cojocaru, în circumstanţe bizare. Prim-secretarul Gheorghe Matei (instalat la 2 septembrie 1987) zboară din funcţie. Evenimentul prilejuieşte estomparea pe cât posibil a reverberaţiei nemulţumirilor muncitorilor de la Braşov, dar şi un şir de demiteri la nivelul activului judeţean şi municipal de partid, în numele încălcării normelor eticii şi echităţii socialiste. Demiteri s-au făcut şi la Securitate. Dar batista udă pe ţambal se pusese pentru… Braşov. Ioan Traian Ştefănescu era considerat deja un cadru de nădejde, matur, apt a rezolva orice problemă, inclusiv să fie „pentru intelectualii din Dolj, un interlocutor tot intelectual”. Îl aşteptau în realitate problemele grele, insurmontabile, din agricultură, industrie, aprovizionarea populaţiei şi… fotbal, despre care nu a mai amintit. Ca prezenţă, şoca de-a dreptul, fiindcă s-a făcut auzit un nou tip de discurs, o altă retorică, mai fragedă, mai puţin mecanizată, mai puţin ipocrită, mai puţin previzibilă. Încât, până şi rinocerii cumsecade, se arătau extaziaţi de prospeţimea rostirii. La câte un citat latinesc, nu rareori, intenţionat plasat, se făceau ochii mari. Era prudent peste măsură, de parcă presimţea… furtuna, care îl va prinde la Craiova. Cunoştea starea de spirit a populaţiei. Şi informaţiile sunau rău. Se întâmplă „colac peste pupăză”, cum se spune în popor, peste evenimentele cotidiene, suficiente pentru a alunga orice linişte pasageră, povestea cu fotbalistul Gheorghe „Gică” Popescu, luat de Steaua „echipa familiei”, care îl sperie enorm. Îi plăcea fotbalul, venea la meciurile Craiovei, dar acum era vorba de altceva: de mormăitul suporterilor care umpleau „Centralul”. Nu a mărturisit-o niciodată, de altfel în afara regretaţilor Nae Mărăşescu şi Petre Deselnicu, nu avea discuţii libere cu multe alte persoane, însă s-a temut ca mămăliga să nu explodeze… la stadion. „Chestiunea implica numele lui Ceauşescu”, se va confesa peste ani Ioan Traian Ştefănescu ziaristului Daniel Nanu. A gestionat însă cu abilitate toată tevatura, într-o vară fierbinte, prin discuţii între patru ochi, inclusiv cu Gică Popescu, şi a răsuflat finalmente uşurat. Cazul Gică Popescu nu a fost unul eminamente fotbalistic, ci a avut alte valenţe, toate cu potenţial periculos. Pentru cei care l-au înţeles a rămas o amintire agreabilă.
Speriaţi de perestroika şi glasnosti!
Premoniţie? Greu de spus. Cert este că Nicolae şi Elena Ceauşescu erau îngroziţi de faptul că Mihail Gorbaciov „trădează cauza socialismului, îl distruge” şi nu găseau răspunsul, cei doi fiind prizonierii convingerilor pe care le aveau de o viaţă. Politic, spune autorul, nu mai erau cei din deceniul al şaptelea. Nu mai aveau acuitatea necesară pentru a porni la un drum, fie şi numai parţial nou. Pierduseră partida pe tabla de şah a istoriei şi nu le venea să creadă. Dacă a fost un mare patriot în accepţiunea specifică, respectiv cu o puternică tentă naţionalistă, poate fi discutat: a avut merite mari – la un moment dat – în politica externă, chiar greu egalabile, dar după plata datoriei externe nu a vrut să umble la raportul între fondul de acumulare şi fondul de consum, care i-ar fi asigurat poate un alt sfârşit. Interesantă o observaţie a autorului despre evenimentele din decembrie 1989 şi astăzi controversate: lipsurile inadmisibile referitoare la aprovizionarea de zi cu zi a populaţiei. „Este unul din motivele pentru care, după părerea mea, fiecare activist de partid, nu poate sta în toate împrejurările cu fruntea sus. Există această pecete defavorabilă pentru noi”. Nicolae şi Elena Ceauşescu dezvoltaseră un comportament hybristic de mai multă vreme. Starea hybristică fiind încrederea exagerată în sine, respingerea apriori a sfaturilor şi avertizorilor, luarea propriei persoane drept model. O caracteristică a hybrismului fiind şi incapacitatea de a schimba direcţia, deoarece asta presupunea recunoaşterea că ai făcut greşeli. Într-una din tabletele sale memorabile, Geo Bogza spunea: Există aşadar o oră a frunţii lăsate în pământ. Şi o oră a frunţii ridicate spre cer. Oricâte fulgere ar brăzda-o, oricâte primejdii ar ameninţa-o, fruntea se ridică spre cer. Cartea „Întâlniri cu Nicolae Ceauşescu” este indiscutabil o lucrare densă, articulată, alert redactată, recomandată lecturii, aparţinând unui intelectual angajat, care a pledat pe cât i-a fost posibil pentru o întrebuinţare publică a raţiunii.
