„Frecţii la un picior de lemn” a caracterizat majoritatea experţilor mediatici în economie recentele sancţiuni pe care SUA şi aliaţii lor europeni le-au întreprins împotriva Rusiei ca reacţie la anexarea Crimeii şi la demonstraţiile de forţă faţă de vecina Ucraina. Cei peste zece oligarhi ruşi, mai mult ori mai puţin înscrişi în anturajul lui Putin, nu se tem şi nu simt cine ştie ce pericol pentru sănătatea afacerilor lor în Occident şi în lume ca urmare a măsurilor punitive. Întâi de toate, că nu e vizată decât o parte insignifiantă din armata de oligarhi – cifrată, potrivit unor recente estimări, la peste 1500, comparabilă numeric cu cea a celor europeni, apropiindu-se ameninţător de ceata miliardarilor americani.
În ultimii ani un veritabil shopping rusesc a invadat Occidentul, extinzându-se şi în Lumea a Treia, din Africa şi Orientul Mijlociu până în zonele amazoane din America de Sud. În Italia spre exemplu, după marile şi tradiţionalele companii ERG, SARAS (a administratorului lui Milan), recent a fost „atacată” şi mai celebra Pirelli, în aventura „imperială” a lui Igor Sechin, nimeni altul decât un fost coleg mai tânăr al lui Putin din rândul agenţilor KGB, despre care se spune că, la căderea Zidului Berlinez, se afla cu două trepte mai sus decât actualul „Ţar”. Numărul unu al colosului petrolifer Rosneft, Sechin s-a aventurat în toate cele patru colţuri ale planetei cumpărând tot ce se poate şi tot ceea ce este de vânzare: face brokeraj la banca de afaceri Morgan Stanley, s-a infiltrat în zona din Amazoane în căutarea zăcămintelor de hidrocarburi, ca şi în bazinul fluviului Solimões, e proprietar al aeroportului khighiz Bishkek şi, cum spuneam, de curând, deţine o consistentă felie, de vreo 500 milioane de euro, din industria italiană centenară Pirelli.
La ordinea zilei sunt însă şi impunătoare proprietăţi imobiliare, adevărate castele aşezate în faimoase zone turistice, pe malurile unor lacuri, pe Coasta Smeralda sau în Versilia. La toate acestea se adaugă afacerile, devenite o modă, în lumea fotbalului, englez, cu de-acum super-oligarhul Roman Abramavici, mai noi şi el proprietar în Italia al unui istoric castel, Bober de la Desenzano, plus o clădire evaluată la 18 milioane de euro în Sabaudia din Piemonte.
În Italia, marii bogătaşi ruşi abia acum au prins gustul investiţiilor colosale, iar un istoric al economiei, Giulio Sapelli, recunoştea că „Interesul lor e strategic” şi îi consideră „potenţiali cumpărători interesanţi şi interesaţi”.
Au colonizat Londra iar societăţile lor figurează printre cele ce contează cel mai mult la bursele internaţionale. Industrie, îndeosebi de marcă petro-gazoasă, reţele de telefonie, ba chiar şi coloşi fabricanţi de oţel, ca să nu mai vorbim de sistemele bancare constituie de-acum zonele cele mai râvnite şi controlate substanţial de oligarhia rusă. Şi chiar ucraineană, fiindcă dacă banii n-au miros, politica e un domeniu în care rolul acestuia a devenit, în aceste ultime decenii, nu doar un mijloc, eficient, ci mai ales un scop, cu repercusiunile, în parte ştiute, evaluate, dar conservând multe necunoscute dintre cele care slăbesc ameţitor rolul statalităţii şi contribuie la corodarea societăţii – ruseşti şi cam de peste tot – în organicitatea ei presupus prioritară pentru destinul unei naţiuni. Şi, nu-ncape îndoială, chiar al unor continente. Şi al lumii în întregul ei.
În acest context mai larg îşi găsesc adevăratele explicaţii atât lipsa de anvergură – şi de decizie structurală – a sancţiunilor dictate de Occident împotriva Rusiei şi, în mod cât se poate de particular, tonul reţinut al Italiei în concertul dezbaterii problemei la nivel euro-american.
Italia, mai mult decât alte state, e obligată să gândească de două ori înaintea unei acţiuni anti-ruseşti, fiindcă, prin aşezarea ei geografică – şi geopolitică – vecinătăţile oriental-africane îi alimentează imposibile insomnii, cu o Rusie destul de puternică în bazinul mediteranean.
