Istoricul Gheorghe Buzatu publică, în premieră, un document inedit – Pamfil Şeicaru a fost graţiat în… 1966!

4
49

Cea mai recentă carte a marelui istoric prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, intitulată „Nicolae Ceauşescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul şi execuţia” (Colecţia OPERA OMNIA, 2011), este una solidă, dacă nu fabuloasă, prin valoarea documentelor publicate. Pentru prima dată este menţionată intervenţia decisivă a lui Nicolae Ceauşescu, la numai un an şi câteva luni de la preluarea conducerii Partidului Comunist, în cazul marelui ziarist Pamfil Şeicaru, judecat şi condamnat la moarte în contumacie de un aşa-zis „tribunal al poporului”, în mai-iunie 1945, într-un lot de 12 ziarişti, găsiţi vinovaţi pentru „crime de dezastrul ţării, prin săvârşirea de crime de război”. Sentinţa nu a putut fi dusă la îndeplinire, întrucât condamnatul se afla deja în exil, în Spania, din 9 august 1944, la îndemnul mareşalului Ion Antonescu, cu numai câteva săptămâni înaintea dezastrului ocupării sovietice şi a stalinizării forţate a României. Prin Decretul Consiliului de Stat al RSR (păstrat secret), Pamfil Şeicaru a fost graţiat la 12 decembrie 1966, expunerea de motive fiind semnată de ministrul de Interne, Cornel Onescu, altminteri din Gogoşiţa Doljului. Astfel încât, după 10 ani, în august 1976, a revenit pentru câteva zile în ţară, la Bucureşti, într-o totală discreţie, pentru o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu, care, din motive rămase necunoscute – cum menţionează Gheorghe Buzatu – „nu şi-a mai ţinut promisiunea”. Chiar dacă de-a lungul timpului au apărut multe lucrări interesante despre jurnalistul de faimă şi referinţă Pamfil Şeicaru, personaj interesant, chiar emblematic, sub numele de Grigore Patriciu, în romanul „Delirul” al lui Marin Preda, despre graţierea din 1966 a regimului comunist de la Bucureşti, s-a amintit vag, pentru prima dată în 2003, în „Cartea de aur” a lui Corneliu Vadim Tudor.

Pamfil Şeicaru – un reper al presei româneşti din toate timpurile

În urmă cu 10 ani, la sediul Uniunii Scriitorilor din Capitală era lansat volumul intitulat „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru”, scris de Victor Frunză, şi el revenit din exilul românesc. S-a spus atunci că autorul ridica maestrului cel mai frumos şi perisabil monument, nu din granit, nu din bronz, ci din hârtie. O carte. Care începea cu momentul previzibil, şi totuşi surprinzător, al plecării din ţară, fiind surprinsă atmosfera de la ziarul „Curentul”, stupefacţia şi tristeţea celor care lucrau în redacţie, şi mai ales puterea de predicţie a marelui director de ziar, o conştiinţă a epocii sale. De-a dreptul notabilă este considerată şi lucrarea „Istoria presei”, de Pamfil Şeicaru, ediţie îngrijită şi prefaţată de poetul şi publicistul George Stanca, apărută la Editura „Paralela 45” din Piteşti, considerată un adevărat testament al autorului. „Istoria Presei” are trei capitole de mare forţă (Scurt istoric al presei în lume; O încercare de sociologie a presei; Istoria presei în România), dar şi două subcapitole, în fapt eseuri, pe teme jurnalistice. Gazetar prolific şi tenace, parlamentar independent în trei rânduri, conform propriilor mărturisiri, din ianuarie 1927, când a preluat conducerea ziarului „Curentul”, până la 9 august 1944, când a plecat din ţară, a semnat în exclusivitate articolul de fond. A scris 17 ani, zilnic, articolul de fond, iată nu numai un record, ci şi o mostră de dragoste faţă de profesia aleasă. Să cităm şi din scrisoarea de demisie, lecturată în redacţie şi publicată în ziar, fiindcă este simbolul unui crez neabătut. „Lupta mea nu încetează. Nu am nimic de retractat, nimic de regretat dintr-o luptă străbătută din dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu însemnează că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele şi fericit aş fi, chiar cu preţul unei existenţe pribegite pentru restul vieţii, să nu fi avut dreptate şi o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-şi întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul. Fiind un analist lucid şi un vizionar temerar, Pamfil Şeicaru nu numai că a avut dreptate, dar a anticipat inspirat că „toată construcţia artificială a Sovietelor se va prăbuşi”.

Personaj pozitiv de roman

Despre „Delirul”, romanul lui Marin Preda, cu cel mai exploziv succes de librărie din istoria literaturii române moderne, s-a scris mult şi convingător. Apărut în ianuarie 1975, într-un tiraj de 100.000 de exemplare, romanul a avut ecouri fantastice, după cenzura agresivă de la Moscova, soldată cu apariţia în „Literaturnaia Gazeta” (nr. din 14 mai 1975) a comentariului „Când istoricul induce în eroare pe artist”, sub semnătura unui oarecare K. Savin. Era punctul de vedere al cercurilor cominterniste de la Kremlin. La 30 iulie 1975, revista „Der Spiegel”, care apărea la Hamburg (RFG), publica articolul insidios „Dictatorul de război şi prietenul lui Hitler, Antonescu este reabilitat pe cale epică pentru că a luptat contra ruşilor”. În sumarul revistei, titlul era la fel de senzaţional: „România – Antonescu reabilitat”. Chiar dacă prin „Delirul”, Marin Preda a scris cartea unei generaţii, care este generaţia lui, experienţa unei generaţii, similitudinea unor reacţii externe – sovietică şi germană –, la care trebuie adăugată şi reacţia americană, prin postul de radio „Europa Liberă”, totul sugera încercarea unei simetrii politice între conducătorul Ion Antonescu, pe de o parte, şi Nicolae Ceauşescu, pe de altă parte. În aceste circumstanţe, comentariile asupra lui Grigore Patriciu, patronul ziarului „Ziua”, unde este angajat tânărul Paul Ştefan, „al lui Parizianu”, din Siliştea Gumeşti, descins în Bucureşti, deşi se identifică întrutotul cu Pamfil Şeicaru, în toate ipostazele, inclusiv antibolşevismul funciar, antilegionarismul organic, dezacordul faţă de războiul din Est, după trecerea Nistrului, dar şi folclorul care circula pe seama sa, „etajul şi şantajul”, sunt plasate într-un plan secund, dacă nu minor, de criticii romanului. Oficial, Pamfil Şeicaru era condamnat la moarte, dar în realitate fusese graţiat din 1966, în deplină discreţie, ceea ce atât autorul, Marin Preda, cât şi restul autorităţilor care vegheau asupra „purităţii ideologice”, probabil ştiau. Dacă este vorba de un mister care a dăinuit, are mai puţină importanţă, fiindcă „Delirul”, deşi a avut aspectul unui roman subversiv, prin numărul mare de interdicţii învinse, a făcut din cititorii săi complici. Reeditat în două rânduri, romanul polemic nu a mai avut şi volumul II, cum se anunţase, Marin Preda apucându-se de „Viaţa ca o pradă” şi apoi de „Cel mai iubit dintre pământeni” (trei volume), o altă capodoperă a literaturii române, prin cazul intelectualului închis la Cavnic. Practic, este meritul lui Marin Preda că l-a readus în atenţie, pentru prima dată, pe marele ziarist Pamfil Şeicaru, prilejuindu-i adevărata reabilitare morală, dacă putem spune aşa ceva, fiindcă, aşa cum arătam, era vorba de o mare conştiinţă a vremii. Portretul făcut lui Ion Antonescu, prezentat ca om, altfel circumscris unei naraţiuni epice desăvârşite, desfidea şabloanele, inclusiv determinismul istoric, conform căruia „masele fac istoria”. Inclusiv dialogul generalului cu mama sa, care nu-l cruţă şi-l întăreşte în ideea unei delimitări. Mărul discordiei a fost miza tematică a cărţii, care s-a răsfrânt şi asupra romanului şi asupra autorului. Un act de independenţă totală cum era cel probat de Marin Preda a fost interpretat exact pe dos de detractorii săi, ca un act de obedienţă politică, deşi romanul rămâne şi astăzi la fel de viu şi de incitant, iar Pamfil Şeicaru, „simbolul” unei profesii supuse unor permanente încercări.

Pamfil Şeicaru

Pamfil Şeicaru (n. aprilie 1894 Buzău / d. octombrie 1980 Munchen ) a făcut studii juridice, obţinând licenţa în Drept. A fost deputat în Parlamentul României în 1928, 1931, 1933. Ziarist de mare talent, a fost director al ziarului „Bucovina” (Cernăuţi) şi a participat la editarea revistei „Gândirea”. Este fondatorul ziarului „Curentul” (1928) şi prototipul ziaristului necruţător şi bine informat. A scris numeroase volume de pamflete, memoralistică şi analiză istorică: „Istoria Partidului Naţional Ţărănist”, „Istoria partidelor politice în România”, „Pax Ameicana – Pax Sovietica”, „Adevăruri care trebuie amintite”, „România în marele război”. La moartea sa, în 1980,  primul ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român şi eminent ziarist… Moştenirea pe care a lăsat-o compatrioţilor săi este lupta pentru dreptate, omenie şi pace”.

 

4 COMENTARII

  1. Un articol extrem de interesant, scris de un jurnalist adevarat pentru care avem toata consideratia. Ceea ce nu inteleg este faptul de ce un articol asa de bine documentat nu apare in primele pagini ale ziarului si apare la sfarsitul ziarului. Cred ca trebuie sa avem o consideratie mai mare pentru aceste articole, documentate inteligent si scrise cu talentul si profesionalismul domnului director, Mircea Cantar. Felicitari si vreau sa citesc mai multe articole de acest gen, semnate Mircea Cantar. Apreciez de asemenea aplecarea acestui cotidian vizavi de problemele serioase din Transilvania. Jos palaria !

  2. Încet, încet, adevăruri tăinuite sau ignorate încep să iasă la iveală ! E bine să le cunoaştem, pentru ca să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat şi , de ce nu , ce ni se întâmplă ! Falsul şi impostura se află între cei mai mari duşmani ai oricărei societăţi care se vrea civilizate !!

Comments are closed.