La un an de la anexarea Crimeei de către Rusia, 14 luni de la debutul revoluţiei „Euro-maidan” şi 14 ani de la venirea la putere a lui Vladimir Putin, îngrijorarea nu doar stăruie, cât capătă amplitudine în această regiune. Scenariul iniţial – o neîncredere a populaţiei rusofone în noua putere pro-europeană de la Kiev – chiar dacă a rămas acelaşi, obiectivele liderului de la Kremlin au devenit altele: destabilizarea durabilă a teritoriului ucrainean, prin crearea unui abces separatist în sânul său. Ce a urmat se ştie. La marginea unui război cu peste 5.600 de morţi oficial, o altă frontieră este desemnată în interiorul aceleiaşi ţări. Mai exact, frontul a devenit frontieră. Liniile de clarificare semantică a acordului Minsk 2, în „format Normandia”, considerat ultima şansă, încep să se desluşească. Abia acum se găsesc explicaţii,cât de cât plauzibile la reticenţa cancelarului german, Angela Merkel, de a participa la summit-ul de la Astana, capitala Kazahstanului, câteva săptămâni mai devreme, sublimată în acceptul de a participa la negocierile de la Minsk 2. Care erau condiţiile nereunite pentru Astana şi care au fost cele reunite pentru Minsk 2: nici una. La nivelul UE, se recunoaşte implicarea directă a armatei ruse în Ucraina. La Washington, de asemenea, John Kerry, declarând în faţa unei comisii a Senatului american, la 24 februarie a.c., că „mişcarea separatiştilor este o extensie de facto a armatei ruse şi un instrument de putere naţională rusă”. Realitatea este tot mai confuză. Rusia nu se află în mari neînţelegeri doar cu Ucraina pentru virajul „pro-european” al acesteia, deşi a primit asigurări verbale că nu poate fi vorba de accederea în NATO. Rusia etalează un alt modus operandi, prin strategia de război hibrid, devenit ameninţător pentru NATO şi SUA, implicit Europa, în ansamblul ei. Strategia Obama-Merkel-Hollande rămâne nedesluşită până la capăt, deşi conceptul de „spaţiu umanitar şi economic comun, de la Atlantic la Pacific”, regăsit în acordul Minsk 2, relevă o dimensiune politică extrem de importantă. Anexarea de jure a Crimeei – integrată în 1954 la Republica Sovietică Ucraina de liderul de la Kremlin, Nikita Hruşciov – ocuparea de facto a unei părţi a Donbasului, după anexarea Abkhaziei şi Osetiei de sud nu înseamnă şi oprirea ofensivei ruseşti, Alexander Zakhartcenko, şeful separatiştilor ruşi opinând că obiectivele militare vizează toată regiunea Donbasului. Acordul Minsk 2 prevede lăsarea formală a regiunilor aflate sub controlul rebelilor în administrarea Kievului, care nu poate exercita, în schimb, nici o suveranitate asupra lor. Ucraina primeşte, în aceste zile, un sprijin consistent din partea Marii Britanii, pentru a-şi pregăti armata şi serviciile de informaţii. Dar nici Moscova nu stă cu braţele încrucişate: vizita cu mare pompă a lui Vladimir Putin la Budapesta, invitarea la Moscova a lui Panos Kammenos, ministrul grec al Apărării şi alte demersuri atestă redutabile calităţi de tactician ale liderului de la Kremlin. Prin embargoul economic reciproc, şi ţările din UE, dar şi Rusia pierd, şi recent purtătorul de cuvânt al UMP, Sebastien Huyghe, declara că embargoul la produsele agroalimentare franceze, „o veritabilă catastrofă”, provoacă un prejudiciu de peste 1 miliard de euro agricultorilor francezi. Un retur la cultura negociatorilor ruşi s-ar putea opri la criza rachetelor, din 1962, când Nikita Hruşciov a jucat o partidă de şah cu preşedintele american John Kennedy. Strategia lui Hruşciov nu a lăsat nici o şansă omologului său american. Cu rachetele sovietice în Cuba, la 200 de kilometri de coastele americane, nu era de ales: un potenţial conflict militar sau acceptul, printr-un acord, al prezenţei unui stat comunist, cum era Cuba. Hruşciov nu avea intenţia să atace SUA. Şi, totuşi, în această afacere, Kennedy a etalat un mare talent de tactician, iar rusul s-a dovedit un strateg de neuitat. Criza din Ucraina a provocat o degradare fără precedent, de la Războiul rece, a relaţiilor dintre Moscova şi Washington. Marţi, „formatul Normandia”, la nivelul miniştrilor de externe, a cerut, din nou, respectarea încetării focului, în cursul unei reuniuni la Paris. Oricum, niciunul din principalele angajamente, luate de Rusia, n-a fost respectat. Să consemnăm, totuşi, dialogul diplomatic între Rusia şi SUA, graţie numeroaselor întâlniri şi convorbiri telefonice, de peste un an, între John Kerry şi omologul rus, Serghei Lavrov.
