De la domnia legii la spectrul terorii

0
31

Spectacol lugubru, circ ori dizgraţioasă telenovelă, acţiunile în forţă ale instituţiilor judiciare, având ca timonier privilegiat DNA, au sfârşit prin a ocupa întregul spaţiu public, obscurând orice altă dezbatere ori activitate de interes naţional. Pare că unica agendă a Ţării o reprezintă, cu un potenţial de prioritate absolută, deshumarea actelor de corupţie din ultimii 10-15 ani, dacă nu şi mai mulţi, propunând suflării avide de senzaţie un fel de „Daciadă” etalând, ca semn particular, zăngănitul cătuşelor.

Departe de a nega legitimitatea actului de justiţie, fundamental în definirea şi consolidarea statului de drept, nu mai puţin legitimă ar trebui să fie şi evaluarea, raţională şi responsabilă, a manierei în care instituţiile abilitate înţeleg să se poziţioneze în raport cu cetăţenii ale căror interese sunt menite să le apere.

Confirmată doar la capătul întregului set de proceduri judiciare, vinovăţia celui urmărit şi anchetat, în stare de arest ori în libertate, n-are nevoie de un tratament „preferenţial” la concurenţă cu show-urile de cancan. Cu atât mai mult cu cât pupitrele mediatice, îndeosebi cele ale unor televiziuni cu un major şi direct impact informativ şi formativ, devin, conştient ori nu, nişte substitute ale „barei” sălii de judecată.

Invitaţi în studiouri – potrivit unor „norme” de cele mai multe ori obscure – indivizi, în general aceiaşi, dar distribuiţi, deloc aleatoriu, în „avocaţi”, „judecători” şi chiar „procurori”, creându-se, astfel, încă şi mai ţipătoare senzaţia de proces în plină derulare, s-a ajuns în punctul în care chiar actul judiciar e scos din circuitul său natural. Şi legal.

Paradoxal ori mai degrabă tulburător de verosimil, parcă ne-am întoarce în vremurile tulburi şi zălude ale prigoanei, judiciare, disimulate sub faldurile zdrenţuite ale năucitoarei lupte de clasă de prin primii ani de după ultimul război: vânători avântate de vinovaţi denunţaţi ca „duşmani ai poporului”, ale căror culpe, pe atunci în majoritate ticluite, ba chiar imaginare, n-aveau dreptul la apărare.

Ciudat ori nu, cu vreo posibilă excepţie, în acele vremuri nu s-a făcut apel la cătuşe, cel puţin nu în excesul la care asistăm acum. Să ne înţelegem exact: nu numai că nu mă ispiteşte deloc ideea da apăra în vreun fel pe vreunul dintre anchetaţii, arestaţii, urmăriţii penal vânturaţi în aceste zile pe drumurile instituţiilor de profil şi ale instanţelor de judecată. Din contră, posibili şi/ sau reali corupţi, uzurpatori ai legilor pe care, unii dintre ei, le-au iniţiat, propus şi votat şi pe care s-au obligat să le respecte, nici unul dintr-o astfel de serie nu merită vreun rest de înţelegere. Ori de compasiune.

Problema dureroasă, după opinia mea de martor neomologat, e demonstraţia de forţă la care s-a ajuns, fiindcă, prin supralicitare şi, îndeosebi, prin branşarea la recuzita de spectacol şi de circ, principiul inviolabil al supremaţiei legii riscă a fi compromis până la substituirea cu cel al inoculării, la nivel de masă, a unei simptomatologii a terorii. Iar teroarea, ca „odraslă” a fricii, departe de orice beneficii, oricât de presupuse în raţionamente comode, e mai mult decât inutilă din perspectiva exigenţelor statului de drept, dar e şi generatoare a unui detestat şi detestabil efect anihilant.

Căci ar trebui să ne întrebăm dacă un funcţionar, umil ori de rang înalt, terorizat de expozeul de imagini cu cătuşe şi de densitatea de J’accuse de pe atâtea canale mediatice, mai e dispus să dea drumul la vreun proiect edilitar sau economic, oricât de acoperit şi structural legal ar fi acesta.