Scriam, la câţiva ani de la evenimentele din decembrie ’89 că, în ciuda dezolării imense ce se acumulase în acea perioadă marcată de mineriade şi de numeroase şi detestabile acte de teroare fizică şi „ideologică”, prin care detaşamente ale vechiului regim încercau blocarea ieşirii la liman a unei societăţi grav bolnave, că libertatea câştigată era bunul cel mai de preţ şi că, fie şi numai în numele ei, jertfele şi suferinţele celor ce-o făcuseră posibilă îşi atestau cu prisosinţă rostul. Mai era însă ceva de surmontat, ceva ce părea a trece drept un detaliu nesemnificativ, dar care, neluat în serios, urma să perturbe sau chiar să compromită un traseu spre o democraţie în limitele normalităţii. Acest ceva îl circumscriam atunci unui avertisment pe care controversatul gânditor francez, Jean-Paul Sartre, îl formulase cu mult înainte de a se compromite el însuşi printr-un neaşteptat, dar grav şi ignar, colaboraţionism cu Kremlinul brejnevist: condamnaţi la libertate!
Desigur, autorul „Ciumei” nu viza explicit ceea ce, în termenii unei etici a responsabilităţii, s-ar putea expune astăzi în termenii libertăţii ca o povară, ci sugera, pe linia dezbaterii aprinse din sânul filosofiei europene dinaintea şi din timpul catastrofei celui de-al doilea război mondial, asumarea libertăţii ca dat, ontologic, al condiţiei umane înseşi.
Şi, iată, că, oricât s-ar chinui unii cârcotaşi să nege, chiar şi prin amorfe pâre pe la „porţi înalte şi străine”, libertate avem, cum s-ar zice, pe pâine. Se vorbeşte, se scrie, se strigă, se urlă orice şi oriunde, pe canale mediatice, pe reţele de socializare, pe stradă, în budă, în maşină, pe câmp şi pe… câmpuri. Nu contează cine şi în numele cui, nu contează nici despre cine şi ce anume se spune ori se poate spune, nu importă nici natura limbajului folosit, căci de vreo grijă pentru gramatica limbii române nici nu mai poate fi vorba şi, astfel, s-a creat impresia unei ere babelice, în care invenţia, cu dezinvoltura specifică absurdului dadaistic, face inutil chiar şi un document primar de identitate.
Asistăm, astfel, la o formă de delir mediatic ce-a depăşit binişor limita unei minime suportabilităţi. Un fel de a spune, fiindcă risc cu siguranţă să fiu contrazis – şi pe bună dreptate – de cei care, ceva mai lucizi şi mai „optimişti”, vor susţine că, dimpotrivă, există chiar o vocaţie a… insuportabilului, din moment ce inventarea de culpe, de origini, ba chiar de identităţi este de-acum un sport naţional la mare cinste.
Descopeream – şi acesta mi se pare unul dintre atâtea exemple despre libertatea ca povară – într-o relatare de pe o televiziune prost-năşită titrată (cum altfel?) drept „bombă a zilei” că ministrul actual al Finanţelor, tânăra Ioana Petrescu, ar fi fiica unui Marius Petrescu, universitar pe la Târgovişte, şef peste o autoritate naţională şi, neapărat, fost ofiţer (acoperit, dar „descoperit” cu acest prilej).
Relatarea e curată picanterie, într-o ilogică stilistică demnă can-can-istă, dar cu o miză deloc ascunsă, aceea de punere la zid nu doar a numitei persoane ministeriale, ci a unui întreg sistem, extins la dimensiunea întregii societăţi.
Ei bine, a venit, prompt, din două surse, cele mai indicate – de la Ioana Petrescu însăşi şi de la acea instituţie care ar fi condusă de inventatul ei părinte – informaţia care aruncă în aer toată această picarescă poveste.
Însă, aproape că nu mai contează: ştirea aceea dezvoltată pasional şi ficţional de un anume „Mache” (probabil împrumutată de pe sursele caragialene ai unor „Tache” „acoperiţi”) a dat, cum se spune, lovitura, de vreme ce zeci de împătimiţi ai bârfei fb-iste, au comentat-o cu o vocaţie a vulgarităţii greu de înţeles, chiar şi fără nicio legătură cu identitatea reală a bietei tinere ministerese.
Mai miră oare pe cineva că înjurătura şi oprobriul sunt vectori preferaţi ai comunicării, dacă mai poate fi vorba într-un astfel de caz de comunicare? Când ţi se neagă, cu o poftă a scandalosului împins în zona ororii, chiar şi identitatea, nu ştiu ce-ar mai rămâne de făcut întru recâştigarea unei minime şanse de normalitate. Astfel, se întâmplă că libertatea se anulează în chiar esenţa ei clasificată, aducând tot mai mult cu o… povară.
