Autoritate şi valoare

0
78

O doamnă, altminteri simpatică, cu un apetit excesiv pentru spaţiul virtual în care s-a instalat, fără să-şi mai dea seama de clandestinitatea gestului său, un fel de proprie instanţă de judecată a celor ce-au fost în defunctul regim totalitar, continuă, de ceva vreme, să dea nişte halucinante sentinţe unora dintre marile valori ale culturii româneşti de ieri şi, neîndoielnic, de totdeauna. Sufocată sub povara lecturilor „dosariere” de prin ex-securista bibliotecă manufacturieră a vechii securităţi, sarcină – cum se vede nu doar dificilă dar şi bântuită de riscuri – şi care-i acoperă fişa postului dintr-un institut anume creat, nepreţuita noastră cunoştinţă a trecut, de la o vreme, la un fel de vânătoare uşor bezmetică a unor mari personalităţi din trecutul nu prea îndepărtat puse la zid pentru reale, dar de-contextualizate, gesturi de conivenţă cu regimul. Cum nici măcar nu e vorba de cine ştie ce dezvăluiri, faptele incriminate fiind arhicunoscute în chiar istoria lor reală, F.B. (fie-mi îngăduită acest ne-vinovat joc de-a funambulescul virtual) părăseşte, din când în când, chiar şi terenul unei hermeneutici care, fireşte, nici acesta nu intră în statutul de cercetător, şi trece de-a dreptul la judecări şi judecăţi de un gust revoltător.

M-am îngrozit, cu vreo două săptămâni în urmă, citind, de pildă, o pretinsă aserţiune de etică post-humană (lăptoasă-infantilă, vreau să zic), de genul „şi javra talentată de Sadoveanu”. Groaza, cât se poate de reală, nu s-a ivit doar la atacul, frontal şi fără vreo grijă pentru măsură, ci impuritatea lexicului, de parcă ar fi fost vorba de harţa impudică dintre nişte ţaţe mai de prin Faţa Luncii craiovene. Sentinţa era menită să sancţioneze creditul, cum spuneam, ştiut, analizat şi, s-ar fi putut crede, deja istoricizat, pe care autorul „Baltagului” l-a acordat regimului comunist, în schimbul conservării unui statut de personalitate, altminteri greu contestabile în ansamblul operei sale literare.

Însă astfel de sentinţe s-au tot dat în aceste ultime două decenii şi mai bine, unele prin jocuri abil camuflate sub tutele post-moderniste, altele, precum aceasta, în termenii unui tratament agresiv, odios şi păgubos. N-au scăpat de noile-vechi „ghilotine” înălţate în ipotetice pieţe ale unei „revoluţii” de sens reactiv, cu riscul nemărturisit întrucât neconştientizat ca atare, de a repeta, cu sens schimbat, procesul de devalizare a aceleiaşi culturi naţionale. Inutil să mai amintesc faptul că nici Eminescu, nici Arghezi, ca să nu mai vorbesc de Călinescu ori de scriitorii importanţi – estetic – din ultimele decenii ale veacului trecut, puşi la un…index, în numele unor criterii strict biografice şi extra-literare.

În aceste zile, aceeaşi cercetătoare, tânără încă, recidiva, batjocorind o altă „lichea” culturală, pe actorul Radu Beligan, căruia, ca şi cum harţa ţaţelor peri-ferice de pe Mofleni s-ar fi încins la o şezătoare cu boabe fierte, i s-au asociat alţi „procurori” atinşi neîntrebaţi de morbul datului cu părerea.

– Ce mare actor, dragă? Beligan? Cine l-a făcut şi pe ăsta…actor? Nici atât. Un politruc, un avar, un afacerist, cică are vreo şase copii, nişte fete pe care le-a împins pe la şcoli şi prin teatre… Ce, el poate sta alături de Dinică, de Birlic, de Amza, de Moraru, de Bănică, de Iordache?..

Inutil de adăugat şirul de nefaste exonerări de o lipsă de pudoare greu de imaginat, dară să le mai şi readuci în discuţie.

Ei, şi? Ce-i cu asta?, mă apostrofează un prieten, uluit aproape că mă interesează nişte năzbâtii ale unor indivizi lipsiţi de discernământ axiologic. Au aceştia vreo autoritate să se pronunţe?

Ce-i drept, n-au nicio autoritate, în afara celei de băgători de seamă dornici, la rându-le, să fie băgaţi în seamă? Între ei, fiindcă, se ştie, se şi…adună cine se aseamănă. Şi totuşi, am protestat eu, ignorarea unor astfel de aiuristice opinii aruncate pe o piaţă mediatică atât de permisivă, de larg deschisă devine, printr-un fel de proces contagios, la fel de culpabilă ca şi împărtăşirea lor. O cultură „mică”, aşa cum s-a spus, deşi personal nu accept calificativul decât în ghilimele, nu-şi poate permite luxul – de care nici „marile culturi” n-au abuzat în contexte istorice la fel de tulburi – să-şi nege valorile culturale perene.

Ştiu, maestrul Radu Beligan (se ignoră şi, de fapt, bieţii săi cârcotaşi nici nu ştiu şi nici doresc să afle, extraordinarele alegaţii pe care le-a făcut, în deceniul al şaselea, la Bucureşti şi la Paris, în impunerea scenei româneşti pe firmamentul starurilor din domeniu, cu Eugen Ionescu, ca să ne dau un singur exemplu) n-are nevoie de apărare. Ceea ce îngrozeşte însă că, sub masca unor examene instigat apolitice, astfel de sentenţioase „judecăţi” sosesc din partea unora cărora criteriul estetic le este la fel de străin ca şi propagandiştilor din anii cincizeci. În fond, aceeaşi tristă poveste cu aceleaşi triste măsuri şi consecinţe.