O chestiune nu doar de memorie!

0
284

Sorescu-tileSuntem, ca să precizăm contextul din capul locului, cum se spune, în 1978, în câmpul tumultoasei lumi literare, cu noianul său de evenimente spumoase, şi nu numai, din breasla scriitorilor, reţinute în ordinea lor cronologică de istoria literaturii. Unele polizate, discret, printr-un materialism dialectic intrat în criză. Să nu ne lungim cu vorba: Eugen Barbu, bossul de la „Săptămâna”, care se luptase pentru apariţia piesei „Iona” a lui Marin Sorescu, a atacat volumul „La lilieci” al aceluiaşi poet, dramaturg şi critic literar. Acesta i-a răspuns printr-un atac devastator, de-a dreptul, în „Ramuri”, cu o cronică pamflet la „Incognito” volumele II şi III, sub titlul incitant «Un roman intrat în „prelungiri”». Pentru ca Vadim Tudor, la rândul său, să atace „Viziunea vizuinii”, admonestându-i pe cei care îşi permiseseră tipărirea acestei cărţi „care încălca principiile sănătoase ale culturii române, specificul naţional şi moralitatea în artă”. În câmpul literaturii se duceau lupte de gherilă, încă îngăduite de partid. Fănuş Neagu luase arma din rastel şi se angajase într-o polemică aprinsă cu Eugen Barbu, acuzând romanul „Principele” de plagiat. Bineînţeles, a mai existat şi o contradicţie, de-a dreptul stupidă: care dintre cei doi scriitori „de referinţă” totuşi citise… mai mult. Eugen Barbu declanşa campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanţi ai momentului care incomodau prin simpla lor prezenţă. „Execuţiile” aveau cadenţă, în publicaţia „Săptămâna”. Cronica literară a lui Marin Sorescu, apărută în revista „Ramuri”, numărul 12 (174, decembrie 1978), a fost aidoma unei lovituri de bâzdoacă în moalele capului, Eugen Barbu fiind acuzat de plagiat, neglijenţe stilistice „supărătoare pentru tatăl legitim al lui Gîgă din Săptămâna”, şi absenţa observaţiilor adânci de psihologie, neconturarea caracterelor la personajele sale. Apariţia cronicii semnate de Marin Sorescu, la „Incognito” volumele II şi III, s-a constituit într-un eveniment de-a dreptul insolit pe scena literară. Un gest de mare curaj. „Eugen Barbu, când se aşează la masa propriilor creaţii, pare gata epuizat de oficiul de caraulă benevolă al scrisului altora”, scria Marin Sorescu. Cum, la vremea aceea, redacţiile cotidianului local „Înainte” şi „Ramuri” împărţeau acelaşi imobil, de bună seamă că ne aflam în galeria marelui scriitor oltean. Şi, acum, o precizare: în „România literară” numărul II, 11 ianuarie 1979, sub semnătura criticului Nicolae Manolescu, apărea cronica „Regula jocului”, la romanul lui Eugen Barbu, „Incognito”, ajuns la al III-lea volum, şi promiţând altele. Nicolae Manolescu amintea că: «într-un interviu recent din revista „Flacăra”, Eugen Barbu se apărase, după părerea sa foarte prost, de acuzaţia care plutea în aer, de plagiat». În acelaşi interviu încerca să arunce cu praf în ochi afirmând că toţi scriitori lumii „au luat din alţii”, ceea ce era inexact. Cronica din „România literară” nu aducea noutăţi de fond, reitera doar, cu multă discreţie, că destule pasaje, modelate de o subiectivitate precisă, aparţineau lui K. Paustovski, Colţov, Ehrenburg. Într-un fel, chestiunea ţine de istoria literaturii. Oricum, cert este faptul că Nicolae Manolescu a scris despre „Incognito” după Marin Sorescu. Forţând o figură de stil, am putea spune că „a împuşcat mistreţul a doua oară”. Ce afirmă acum despre „Barbu şi Vadim”, în tableta cu acelaşi titlu din „Adevărul” (17 iunie a.c.), este puţin defazat, în sensul că ocultând cronica din revista „Ramuri”, lasă să se înţeleagă că domnia sa a produs tot scandalul. O vitejie, de după război, aşa şi aşa. Mircea Zaciu, într-un articol intitulat „Un manechin numit Incognito” (vol. „Lancea lui Achile – 1980”) face scurtul istoric al cazului romanului „Incognito” volumul III, şi menţiona că în numărul 12 (15 decembrie 1978) al revistei „Ramuri”, Marin Sorescu analizase spiritual în cronica sa acest roman intrat în prelungiri. Pentru ca, atât interviul din revista „Flacăra”, XXVII numărul 52 din 28 decembrie 1978, luat de George Arion, cât şi cronica semnată de Nicolae Manolescu („Regula Jocului”) din „România literară” numărul XII din 11 ianuarie 1979, lămuresc lucrurile, încât Consiliul Scriitorilor la 21 februarie 1979, printr-o hotărâre luată, va „dezavua cu zdrobitoare majoritate de voturi procedeul plagiatului folosit în Incognito III, contrar normelor profesionale şi morale incompatibile cu principiile eticii scriitoriceşti”. Faptul că Nicolae Manolescu nici măcar nu pomeneşte de Marin Sorescu, în tableta pe care o semnează în „Adevărul”, nu este doar o chestiune de memorie. Din păcate.