Reîntors la vremea re-lecturilor, sub presiuni apăsătoare ale vârstei, bag seamă cu oarecare stupoare că în „catalogul” de cărţi ce mi-au hrănit cetitul pe la cea doua adolescenţă lipseşte „Căderea” lui Albert Camus. Descoperirea scriitorului francez născut în Algeria şi laureat al Nobelului litrerar din 1957, pe la mijlocul anilor Şaizeci, adică exact în acei prea puţini, dar tonifianţi, ani ai „dezgheţului” ideologic şi cultural, a fost, cred şi acum, un eveniment crucial pentru resetarea, la parametri cât de cât normali, jalnicului parcurs al jdanovismului politic şi al prostituţiei culturale. Am citit, atunci, cu o voluptate pe care numai plăcerea, în sine, lecturii (o plăcere, din păcate, greu istovită azi, pentru generaţiile mai tinere de astăzi!)
o putea egala, acele opere deja vestite, „Mitul lui Sisif”, înainte de toate, „Omul revoltat”, dar şi „Ciuma”, iar ceva mai târziu, textele dramatice „Caligula”şi „Neînţelegerea”. Să fi citit atunci şi acest dens, particular ca scriitură, roman cu titlul „La Chute” („Căderea”)? Nu-mi pot certifica acest lucru acum, de vreme ce, (re)citindu-l cu câteva luni în urmă, am trăit sentimentul unui total inedit.
În fine, lăsând deoparte percepţii de acest fel, trebuie să spun că sentimentul cel mai puternic al lecturii e generat şi întreţinut de două atribute ale textului, ambele constitutive geniului camusian: revelarea absurdului existenţial şi, îndeosebi, actualitatea fiecărui cuvânt, a fiecărui enunţ.
Şi tocmai spre actualitatea scriitorului m-am trezit împins de lectura recentă. Căci romanul, „Căderea” adică, e un lung, deloc obositor, monolog mascat în forma unui dialog cu Sinele, la rându-i deghizat într-un personaj imaginar anonimizat (un inventat „turist” parizian în suburbiile portuare ale Amsterdamului, în care argumentul irevocabil este justiţia, în semnificaţia sa elementară în poziţie de sursă şi finalitate a destinului uman. Iar pentru Camus, destinul pare să fi reprezentat, cum a tentat să problematizeze în întreaga sa operă (paginile sale jurnalistice şi, mai ales, „Caietele” postume o dovedesc cu prisosinţă), o chestiune de alegere. Iar protagonistul „Căderii”, Jean-Baptiste Clemence, tocmai în jurul unei alegeri îşi desfăşoară, „cu metodă”, a sa, cum pretinde spre final, tulburătoarea sa anchetă de sine. Şi o face sub semnul imperativului unei alte alegeri, cea prin care îţi poţi cuceri dreptul de a-i judeca pe alţii. Căci, mărturiseşte el celuilalt al său¸”De vreme ce nu-i poţi osândi pe ceilalţi fără ca, pe dată, să te judeci pe tine însuţi, trebuie să-ţi dai singur în vileag toate păcatele, pentru a dobândi dreptul de a-i judeca pe ceilalţi”
Însă care e sursa acestei alegeri pe care scriitorul o instituie ca un fel de instanţă legică în drama intimă a acestui sisific personaj narativ? Abia spre sfârşitul operei, el îi va relata alter-ego-ului său, o întâmplare aproape banală, din cotidianul demn de rubrica „diverse”, în ale cărei turbioane avea să-şi zidească, mai târziu, sămânţa maladiei ce avea să-l cutremure. Avocat glorios la Paris, în tinereţe, cu faimă de apărător benevol al celor „slabi” şi neajutoraţi, pe care îi va delinea acum sub nominativul „văduve şi orfani”, asistă, pe un pod al Senei, la sinuciderea unei tinere. Rob al unui defetism „burghez”, blocat de un egotism autocultivat (cu… metodă, cum pretinde), nu doar că nu încearcă s-o salveze pe tânără, dar nici nu îşi pune această problemă. De aici şi în momentul acestei autorevelări începe procesul de sine al fostului avocat, ce se re-prezintă în rol de judecător-penitent. Ce va să spună această expresie nu-i greu de idescifrat, din moment ce, în context, judecătorul e însăşi faţa (dar cu siguranţă şi reversul, spre a prelua titlul unei alte opere a autorului), identitatea organică a justiţiei. Adică a dreptăţii.
Alegând să-i apere pe cei ne-dreptăţiţi, fostul avocat era perfect conştient de relativitatea alegerii sale: una în căutarea puterii (ca în politică, la care, va spune el cu un tulburător ecou în zilele noastre, „apelăm, grăbindu-ne să ne înscriem în partidul cel mai crud”, considerând că nu mai are nicio importanţă alegerea aceasta „de vreme ce astfel ajungi să fii stăpân peste toţi ceilalţi), cealaltă ca pretext pentru ceea ce constitui un fel de premiu al penitenţei. Nu, nu este alegerea acelei mame din satul său pe care o evocă în context şi pe care, în timpul războiului, un ofiţer german a rugat-o („curtenitor” ?!) să aleagă între cei doi fii ai săi pe ce urma să fie împuşcat ca ostatic!.
Şi, totuşi, nu cumva disputa sa, monologală, cu sine, şi dialogală, cu noi, omologhează orice alegere la dimensiunea liminară a celei imputate bietei femei dintr-un stat francez de pe vremea războiului?
Alegerea devine, astfel, un calvar, anulând orice elan şi scurt-circuitând orice orizont de aşteptare, inclusiv, ori mai ales, pe cel de extracţie creştină. Căci, cititorul află, spre final, că
„Judecata de Apoi” îl face să râdă, de vreme ce a cunoscuse deja lucrul cel mai rău: „judecata oamenilor.”
