Istoria poliţiei doljene (Ed. Autograf MJM, 2018) cu toate strădaniile notabile ale unui grup de cercetărori craioveni şi menţionabil, în context, este aportul comisarului-şef de poliţie, Constantin Nicolescu, care a coordonat demersul, se opreşte la anul 1949, anul înfiinţării Miliţiei române, prin decret al Consiliului de miniştri şi subordonarea acesteia, necondiţionat, factorului politic, ca instrument în consolidarea poziţiei noii puteri. Aflăm nu puţine detalii relevante, despre poliţia doljeană, în perioada interbelică şi antebelică, dar curiozitatea istoricilor craioveni, asemuiţi pe bună dreptate unor mineri de suprafaţă, s-a oprit la borna calendaristică menţionată, din raţiuni subînţelese. Era încă poate prea devreme, pentru a răscoli în arhivele îngălbenite de trecerea timpului, cu încărcătura lor de tot felul de evenimente, asumate de o instituţie, în slujba unui sistem politic revolut, despre care s-a vorbit destul, instituţie care a durut-o în „pălărie”, când sistemul şi-a dat duhul. Aşa încât despre fosta „Miliţie” persistă încă imaginea de aparat opresiv, cel puţin în debutul ei, încât generaţiile tinere îşi pot face vagi impresii, din filmul lui Lucian Pintilie „Reconstituirea” sau cel al lui Titus Popovici „Secretul lui Bachus” şi care au mai fost, încă reluate pe unele canale de televiziune. Deşi oamenii instituţiei menţionate, la un moment dat unii „în sacou alb” au apărat, de-a lungul anilor ordinea publică, ceea ce se numea avut obştesc, viaţa şi proprietatea cetăţenilor, în fine avuţia ţării, osânza din care avea să se înfrupte îndestulător, după decembrie 90 viitoarea noastră lume de afaceri şi nu numai, trecută voios la capitalism. Şi a avut balta peşte. Lupta cu infractorii de toate calibrele, hoţii de anvergură, criminalii, traficanţii, la care se adaugă apărarea ordinii publice, este contextul general în care a trebuit plasată poliţia doljeană şi nu altul. Crâmpeiele din amintirile unui veritabil poliţist, din spiţa detectivilor interbelici, Victor Chelber, constituie o poveste, în care toate adevărurile de ieri, devenite conjuncturale, nu se mai pot măsura. Ca un căutător tenace de poveşti ştiu că exsită şi o poftă desfrânată, mai ales de a demitiza tot ce ne place şi ne interesează.
I se spunea „câinele roşu”
Victor Chelber a fost şeful Serviciului economic din IPJ Dolj, mai bine de 10 ani. Era botezat „câinele roşu”, pentru culoarea părului, fermitate, profesionalismul şi vocaţia de poliţist autentic, cum spuneam din spiţa detectivilor interbelici. A lucrat ca ofiţer de poliţie, din 1969 până în 2002, în cadrul IPJ Dolj, îndeplinind între altele funcţia de locţiitor, pe probleme de logistică, al şefului de inspectorat, şi tot ca adjunct al şefului Poliţiei municipale. N-a acceptat uşor să se confeseze, deşi narează plăcut, are acces la umorul fin şi are ce povesti. Dacă multora ne place să credem că viaţa noastră este un roman, a colonelului (r) Victor Chelber este cu certitudine unul în mai multe volume. A făcut studii de Drept, cursuri post-universitare de Drept penal, perfecţionări anuale şi a crezut în misiunea sa de a apăra legislaţia vremii, într-o zonă geografică, precum Doljul, în care cetăţenii munceau cinstit, „ajutau” din spirit civic, Miliţia, prin turnătorii de duzină şi delaţiuni (că la noi totul s-a dezvoltat pe bază de continuitate), etalând o inteligenţă vie, seducatoare, dacă nu chiar o sagacitate de excepţie. În filmele mai vechi care mai rulează, „Aventuri la Marea Neagră” sau „B.D.” se poate vedea cum, în socialismul consolidat, elementele antisociale ciordesc pe rupte şi nu deranjează pe nimeni, fură cu ambele mâini cu dreapta şi cu stânga, dincolo de etică, echitate şi etichetă la care s-a consimţit şi se va consimţi, fac bişniţă copioasă, replicile sunt curate ideologic, şi pe cât se poate colaborează cu organele vigilente ale statului. Două albume de fotografii, puse la dispoziţie, spre a susţine o naraţiune captivantă despre învolburata cazuistică rezolvată, fiindcă nimic nu rămânea cu „a.n.” au meritul captivant de a aminti de o lume cu alte reguli de viaţă. Nu mult mai rele ca ale celei de astăzi.
„Găinării” dar mai voluptoase!
Doi cumnaţi, prin 83-84, angajaţi la o autobază de transport auto, din Craiova, domiciliaţi în fostul cartier „Lascăr Catargiu”, preluau grâu, cu forme legale, de la unităţi agricole doljene, şi îl transportau în vederea panificării la cunoscuta moară „Jiul”. Pe mână cu gestionarii morii, care confirmau primirea, prin facturi fictive, grâul era apoi valorificat la oamenii de încredere. Un tun de 10 tone grâu a fost o bagatelă. Fiindcă a urmat altul tot de 10 tone, dar a fost ultimul. Fiindcă pe fir a intrat Victor Chelber şi praful s-a ales de toată afacerea, altminteri bine croită. La Calafat prin 86-87, la centrul de achiziţii de piei şi lână, gestionarii îşi creau plusuri prin înşelarea furnizorilor, la calitate. Un milion de lei, bine dosit, a fost găsit acasă la unul dintre ei. După o percheziţie prelungită. Lovituri mici, pentru ceea ce avea să izbutească mai târziu, în alte cauze. La începutul anilor 70, una din construcţiile zootehnice ale cooperativei agricole din Cernăteşti a fost mistuită de flăcări. Prejudiciul evaluat s-a ridicat la 360.000 de lei. Scrum s-au făcut câteva zeci de animele, care se aflau cazate în spaţiul respectiv, neavând cine să le evacueze. Considerată şi aşa o cooperativă agricolă „slab dezvoltată”, cu mari datorii la banca agricolă, asta mai lipsea oamenilor din Cernăteşti, ca paznicii de noapte „turmentaţi de băutură”, să doarmă buştean, când flăcările făceau prăpăd. Dar prostia nu lipsea nici pe atunci.
Travestit în supracontrolor de tren
Informaţia primită despre o traficantă cu aur era sigură. Fusese hoaţă de buzunare, avea arta deghizării, dar ce nu făcuse, că avea un cazier încărcat şi era cunoscută la serviciul economic ca un „cal breaz”. Trebuia să ajungă la Timişoara, pentru o afacere bună. Avea bilet la trenul accelerat Bucureşti-Timişoara cu oprire la Craiova. Dar cum să o opreşti, într-un tren cu compartimente full fără să creezi impacientări. Într-o asemenea situaţie, Victor Chelber şi partenerul său Iancu Bâţă s-au travestit, în supracontrolori de tren şi din compartiment în compartiment au verificat fizionomii, identificând finalmente ceea ce îi interesa. Povestea nu se termină aici. În primele zile, după 22 decembrie 89, printre revoluţionarii care au luat cu asalt Prefectura (cum se mai întâmplase în februarie 1945, dar atunci asaltul îl făcuseră comuniştii pentru a-l instala pe Nicolae Celac ca prefect), şi şi-au arogat controlul Inspectoratului judeţean de miliţie era şi fiul celei despre care discutam, Iancu Samson, altminteri figură pitorească a acelor zile şi el bine cunoscut de „organe”. Ca între cunoştinţe mai vechi n-a făcut tapaj la întâlnirea cu activul miliţiei judeţene, care îi încurcase multe din socotelile vieţii. Aberaţii dureroase pentru fiinţa umană? Poate, cine mai ştie. Gândirea deja bine articulată, forjată într-o activitate profesională fără carnavaluri şi puţină strălucire, descoperea deşarta durere lăuntrică.
Retrocedarea aurului la ţigani
Printre actele reparatorii post-revoluţionare s-a aflat şi legea privind retrocedarea aurului confiscat de la romi, o lege mult mai permisivă decât cea privind retrocedarea imobilelor naţionalizate. Toate confiscările de metale preţioase, în temeiul legislaţiei ferme a vremurilor, erau acum considerate abuzive. Imediat după decembrie 89, fostul CFSN a adoptat o hotărâre în temeiul căreia se lăsa la latitudinea procurorilor de a desfiinţa deciziile de confiscare, emise tot de procurori, dar aflaţi pe o poziţie ierarhică inferioară. Timp de un an, cât a fost aplicată respectiva procedură, a fost o adevărată nebunie, prin solicitările venite din partea romilor. Muzeul Olteniei deţinea 164 de monede, brăţări şi 2 inele domneşti, toate din aur, parte a tezaurului descoperit la Schela Cladovei, de romii aflaţi la muncile câmpului. Oamenii lui Victor Chelber au confiscat comoara, dar tezaurul de la Schela a fost ciuruit după ce romii –care o descoperiseră- au câştigat în instanţă o parte din monezi. Procesele verbale de confiscare a aurului, întocmite la vremea respectivă, au bătut întocmai cu revendicările celor care s-au adresat justiţiei. Victor Chelber n-a vrut să spună, dar am simţit la un moment dat ce are pe suflet: nu simte nicio remuşcare. Nu-şi neagă nimic din cariera profesională, din beatitudinea neîmpovărată şi nemurdărită. Dacă nu i-a păsat de laude, a urât linguşirea şi n-a putut suferi vorbele ocolite. A avut curajul să spună adevărul în faţă. Dacă despre deşteptăciune, unii au spus că e acea formă superioară de inteligenţă, pe care o pot înţelege, aprecia şi iubi toţi, Victor Chelber a fost un deştept… trist. A stat în poliţie, fiind respectat până în ziua în care, sângerând din toate rănile, a plecat cu fruntea sus, nu ca un învingător. Fiindcă singurul sentiment care poate inspira un poliţist este ambiguitatea şi derizoriul. Doamne, ce instinct literar avea realitatea aia poncifă, pe care a trăit-o.
