În istoria Republicii islamice Iran, ziua de 21 mai 2013 rămâne ca o dată importantă: este ziua în care un regim dictatorial, ca altele, devine monolitic. Un singur clan vrea să deţină toată puterea. Este o veste rea, mai ales pentru viitorul dosarului nuclear. Una din multele instituţii responsabile cu pregătirea alegerilor prezidenţiale din 14 iunie a.c., Consiliul Gardienilor Constituţiei a trebuit să selecţioneze 8 candidaţi, dar din aproape 600 de solicitanţi. Verdictul s-a dat marţi. Au fost eliminaţi singurii doi candidaţi care puteau contesta linia Ghidului revoluţiei, ayatollahul Ali Khamenei. Cu excepţia surprizei de ultim moment, totdeauna posibilă în Iran, alegerea este blocată. N-au rămas în listă decât persoane cunoscute pentru supunerea lor totală în faţa Ghidului. Consiliul a eliminat candidatura unuia dintre părinţii revoluţiei de la 1979, care a răsturnat regimul şahului, fostul preşedinte Hashemi Rafsandjani. Bogat, dispunând de o reţea în toată ţara, acesta este chintesenţa omului abil. A fost apropiat de Ghid, i-a cauţionat o campanie de asasinate intelectuale democrate, dar, de asemenea, în ultimii ani a apărut ca un opozant din interior. „Reformatorii”, tot ceea ce în Iran contează drept clasa urbană, modernă, educată, o parte a militanţilor Mişcării Verzi, s-au prăbuşit la precedentele alegeri prezidenţiale, din 2009. Un alt pretendent care a sfidat Ghidul, Esfandiar Rahim Mashae, braţul drept al preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad, s-a văzut şi el eliminat de pe listă. În jocul savant şi complex al instituţiilor Republicii islamice, preşedinţia a fost întotdeauna o contraputere la cea a Ghidului. Aceasta încarnează autoritatea religioasă, care a monopolizat decizia. Iranul este în mâinile unui om şi el este ayatollahul Ali Khamenei. El şi clanul său, un grup format din lideri religioşi şi şefi ai Gardienilor Revoluţiei, braţul armat al regimului, doresc să aibă toate pârghiile de putere. Singura linie este cea a Ghidului. Intransigenţa pe chestiunea nucleară – Teheranul accelerează programul său de centrifugare – susţinerea Siriei lui Bashar al-Assad, a Hezbollah-ului libanez şi refuzul unui dialog cu Occidentul sunt evidente. Mare admirator al Coreei de Nord, Ghidul a betonat poziţiile sale. Dar el vrea să schimbe rolul, să se pună în prima linie. Să devină răspunzător pentru situaţia economică şi strategică a Iranului. Tot ce merge rău se va imputa, într-o ţară care se transformă în dictatură personală. Reamintim numele candidaţilor rămaşi în cursă: Said Jalili (47 de ani), necunoscut presei iraniene până în 2007, anul nominalizării sale în fruntea Înaltului Consiliu al Securităţii Naţionale; Ali Akbar Velayati, fost consilier pentru afaceri internaţionale după 1997 şi ministru de Externe din 1981 până în 1987, omul compromisului cu Occidentul; Golam Ali Adel, fost şef al parlamentului, candidatul cel mai strâns legat de Ali Khamenei, fiica sa fiind căsătorită cu Modjtaba Lhamenei, fiul Ghidului, diplomat în fizică şi filosofie, în vârstă de 68 de ani; Mohammad Bagher Ghalibaf, fost gardian al revoluţiei şi fost şef al poliţiei naţionale, apoi primar al Teheranului din 2005; Mohsen Rezaie, fost şef al Gardienilor Revoluţiei (1981-1997), a candidat la prezidenţialele din 2005 şi 2009; Hasan Rohani, fost negociator cu Occidentul, a ocupat mai multe funcţii în sânul armatei şi Consiliul Naţional de Apărare, doctor în drept la Universitatea Caledoniană din Glasgow; Mohammad Reza-Aref, a ocupat funcţia de vicepreşedinte din 2001 până în 2005 şi este singurul candidat reformator; Saied Mohammad Gharazi, mai puţin cunoscut între cei 8 candidaţi selecţionaţi de Consiliul Gardienilor Constituţiei, fost deputat şi ministru al Petrolului (1981-1985).
