Într-un discurs susţinut luni, 23 mai a.c., la Washington, în cadrul Congresului anual al lobby-ştilor pro-Israel din SUA (AIPAC), premierul israelian Benyamin Netanyahu a menţionat că „pacea trebuie să garanteze securitatea Israelului şi acesta nu poate reveni la frontierele, care nu se pot susţine, din 1967”. Afirmaţia a survenit după ce preşedintele american Barack Obama se pronunţase, duminică, pentru un stat palestinian, pe baza revizuirii frontierelor trasate în urma Războiului de 6 zile. După cum se ştie, la ieşirea din „războiul de apărare pentru supravieţuire”, nume dat de israelieni Războiului de 6 zile, Israelul dobândise un teritoriu de patru ori mai întins decât suprafaţa minusculă a statului evreu creat în 1948. Teritoriile ocupate erau, însă, populate, mai ales Cisiordania şi Fâşia Gaza. Ele aparţinuseră fostului stat Palestina, mandatar, dar şi statelor de la frontierele recunoscute: Sinaiul ţinea de Egipt, iar Golanul de Siria. A fost războiul în care generalul Ariel Sharon, atins la 18 decembrie 2005 de o hemoragie cerebrală, pe când era prim-ministru, şi-a dovedit talentele de tactician şi strateg fără pereche. La 19 iunie 1967, la numai o săptămână de la sfârşitul luptelor, guvernul Levi Eshkol propusese egiptenilor şi sirienilor restituirea, în secret, prin intermediul americanilor, în anumite condiţii, a Sinaiului şi Golanului. Israelul a oferit Egiptului să semneze un tratat de pace care să garanteze respectarea frontierelor de dinainte de 1967, Fâşia Gaza rămânând sub control israelian până la semnarea acestui tratat. O ofertă similară de încheiere a unui tratat de pace a fost făcută Siriei, mediind angajarea unei demilitarizări a Golanului şi încheierea unui acord relativ la folosirea izvoarelor Iordanului. Respingând propunerea israeliană, Siria şi Egiptul s-au întors spre Uniunea Sovietică, pentru a-şi reconstitui potenţialul militar şi pentru a încerca să şteargă umilinţa, atâta vreme cât Fatah decisese să se lanseze în lupte armate în Cisiordania, unde Yasser Arafat fusese repede trimis. La sfârşitul lui august 1967, conducătorii arabi, reuniţi la nivel înalt la Karthum, în Sudan, au adoptat rezoluţia numită „Cei trei nu” – nu recunoaşterii Israelului, nu negocierii, nu păcii. Era un text care punea capăt iluziei întreţinute o vreme de guvernul israelian, conform căreia teritoriile puteau fi restituite în schimbul păcii. Benyamin Netanyahu, care urma să se adreseze, ieri, Congresului american, a mai precizat în faţa AIPAC: „Voi preciza o viziune sigură pentru o pace israeliano-palestiniană”. În pofida unor dezacorduri cu preşedintele Barack Obama, premierul israelian şi-a asumat un angajament „de fier”, mulţumind preşedintelui american pentru finanţarea sistemului avansat de interceptare a rachetelor. Mai mulţi protestatari au întrerupt discursul şefului guvernului israelian, considerând „inacceptabilă” negarea situaţiei palestinienilor. Benyamin Netanyahu a cerut, din nou, palestinienilor să recunoască Israelul ca un stat evreu. Acest considerent ar îngădui renunţarea la dreptul de reîntoarcere a refugiaţilor palestinieni. Premierul israelian ar putea conta pe susţinerea unor membri ai Congresului american, cei aleşi ca să-i apere pe palestinieni fiind mai puţin numeroşi. „Chestiunea susţinerii Israelului nu divide America. Ea uneşte tineri şi vârstinici, liberali şi conservatori, democraţi şi republicani” a mai spus Netanyahu. AIPAC reuneşte o sută de mii de membri şi constituie principalul grup de influenţă pro-israeliană în SUA. Forumul său anual este un eveniment politic de prim-plan, la care participă conducătorii celor două mari partide americane, dar şi responsabili israelieni. Încă de la sosirea sa în capitala SUA, la 20 mai a.c., Netanyahu a respins opinia preşedintelui american, pronunţată în favoarea unui stat palestinian pe baza revizuirii frontierelor din 1967. Barack Obama a revenit, făcând referire la interpretarea eronată a afirmaţiilor sale, încât Netanyahu s-a arătat înclinat să coopereze cu preşedintele american pentru reînnoirea negocierilor de pace. Ceea ce nu înseamnă altceva decât că toată povestea rămâne, cum se spune, în coadă de peşte.
