Declaraţia europarlamentarului social-democrat Victor Boştinaru, privind retragerea candidaturii sale pentru un nou mandat, în Parlamentul European, sună descumpănitor, pentru cei care i-au urmărit activitatea consistentă, de slujitor al intereselor ţării sale, în cadrul Grupului Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor, de la Bruxelles şi Strasbourg. „În urma unei evaluări personale şi a discuţiilor cu familia mea, care a plătit cel mai mare preţ pentru aceşti ani de plecări continue, am ajuns la concluzia că este momentul să anunţ retragerea candidaturii mele pentru un nou mandate. Aceşti ani mi-au dat posibilitatea să servesc cu onestitate şi pasiune interesele europene ale ţării mele, şi să constat că românii pot face performanţă într-un mediu concurenţial precum cel din PE”. Victor Boştinaru, ca europarlamentar, a fost în dese rânduri la Craiova. Nu era din părţile locului, dar nu îşi uită alegătorii. Evident că l-am cunoscut, dacă detaliul are vreo relevanţă. Problema în discuţie este alta: plasat pe o poziţie – greu eligibilă – pe lista de candidaţi a social-democraţilor, Victor Boştinaru a preferat un gest de decenţă politică, fără ornamente retorice, marfă rară în această lume. Alte comentarii le-a considerat de prisos. Ingratitudinea are uneori privire de şoim. Dar, insomniile sunt totuşi vindecabile. Absolvent al Facultăţilor de Istorie şi Filosofie, din cadrul Universităţii Bucureşti, ex-secretar în MAE, pro-european convins, cu reflexe de stânga, cu bun discurs şi destule relaţii fertile pentru ţara sa, Victor Boştinaru a apărat în Parlamentul European interesele României. Cum puţini alţii au făcut-o. Unii dintre „ai noştri” ştim de acum ce repertoriu inadecvat au avut. Şi astfel ajungem la o întrebare aproape cardinală, deloc retorică, la care răspunsul ne poate trimite sau nu la scrutinul din luna mai. Ce votăm de fapt? Apărători inflexibili ai intereselor României sau detractori ai ei? Să admitem că o guvernare poate lua unele măsuri, inspirate sau mai puţin inspirate, trecute prin Parlament, în spiritul promisiunilor electorale făcute, care nu sunt în consonanţă cu interesele altor ţări membre UE, cu mult clamatele valori europene ş.a.m.d. Ce susţin, într-o asemenea ipoteză, eurodeputaţii români: interesele ţării lor sau ale altor grupuri de interese, fie ele economice sau de altă natură, cu rezonanţă în Parlamentul European? Care alţi eurodeputaţi din ţările membre au lucrat cu atâta voluptate, cum au făcut-o „ai noştri” împotriva imaginii ţării lor? Unii s-au dovedit chiar propagandişti încrâncenaţi. Orice nărav, fiindcă şi delaţiunea până la urmă nu este altceva, se dezvoltă pe bază de continuitate. Şi slavă Domnului, grădina românească are destul buruieni. Or vegeta unele şi pe la alţii, dar parcă nu cu atâta vigoare. Ipocrizia e maximă, inegalabilă, când facem trimitere la înaintaşi, la succesul politic de la 1 decembrie 1918 şi ne oprim cu exemplele. Confecţionarea listelor de candidaţi pentru europarlamentare este o chestiune internă a partidelor politice care vor fi prezente. Ele sunt deja „croite” şi ajustări majore sunt de acum excluse. Să ne înţelegem: mandatul de europarlamentar nu e o sinecură, cum nu puţini o privesc, ci o responsabilitate majoră de credinţă, în a-ţi apăra interesele propriei ţări, fiindcă există şi un interes naţional. Cât o fi de lustruit clişeul. Adevărul nu exclude nici buna cuviinţă, nici bunele maniere, iar succesul nu este musai o butaforia animală. Victor Boştinaru s-a cerut… la vatră. Gestul său este unul de maximă decenţă politică, poate de bun român. Dacă mai există aşa ceva. Credem însă, aşa cum mărturiseşte în mesajul său de retragere, că a realizat destule lucruri bune pentru ţara sa, care vor dăinui, şi, am adăuga noi, s-a bătut pentru imaginea ţării sale, boţită de alţi congeneri, chiar şi atunci când şansele de reuşită erau infime. Câtă vreme vom trăi de pe urma meritelor altor români, pe care îi evocăm atunci când e cazul, nu vom face din România o ţară de care să fim mândri.
