Ca parte a unui nou pachet de sancţiuni, Uniunea Europeană a deconectat 13 bănci ruseşti de la sistemul de plăţi SWIFT, în scopul extinderii presiunii economice asupra Moscovei. Declaraţia oficială a Consiliului UE menţionează că măsura luată are ca scop creşterea presiunii financiare asupra Rusiei, deoarece băncile respective, cu influenţă asupra mediului financiar rus, nu fuseseră deconectate de la sistem, relatează TASS. În plus, Reuters relatează că miniştrii de Externe ai UE au aprobat întregul pachet de sancţiuni, înainte de întâlnirea Donald Trump – Vladimir Putin, incluzând în „lista neagră” şi 48 de persoane fizice şi 35 de entităţi juridice. UE a trecut pe „lista neagră” şi 53 de companii din ţări asiatice, precum China, India, Kazakhstan, acuzate că ajută Rusia. UE a impus interdicția importului de gaze naturale lichefiate, prin terminale neconectate la sistemul de distribuție a gazelor și de asemenea a mai impus sancțiuni împotriva Crimeei și a 74 de nave din cauza legăturilor cu ”flota din umbra Rusiei”. În opinia lui Dmitri Peșkov, cel de al 16-lea pachet de sancțiuni nu crează premize prealabile pentru prezența UE la un dialog despre pacea în Ucraina. Şi asta într-un moment în care Washingtonul ia în considerare posibilitatea de a schimba sancţiunile anti-ruse, în funcţie de progresul negocierilor. Premierul britanic Keir Starmer, care joi se va afla la Casa Albă, după ce ieri, s-a aflat preşedintele francez Emmanuel Macron, opinează că presiunea asupra Moscovei trebuie crescută pentru a „zdrobi maşina de război rusă”. Nu se poate anticipa cum se vor desfăşura discuţiile între Donald Trump şi Keir Starmer, dar ceea ce se ştie este că preşedintele american nu poate uita faptul că în campania electorală mai mulţi laburişti, deplasaţi special în SUA, au pledat ostentativ pentru Kamala Harris. Este desigur enervant să îi vezi pe ruşi şi americani discutând despre o cale de ieşire din război, fără europeni şi ucrainieni. Cel puţin la început. Măcelul ar trebui oricum să înceteze şi inclusiv o bună parte din populaţia ucrainiană doreşte încheierea coşmarului. Chiar dacă asta înseamnă renunţarea la Crimeea, alipită Ucrainei în 1954 şi la Donbasul rusofon, ale cărui aspiraţii, mai întâi autonomiste şi apoi secesioniste, au fost spulberate de Maidanul din 2014. Unele dintre aceste oblasturi sunt acum ruseşti, dar în mare parte depopulate. Provocarea va rămâne multă vreme imensă. Entitaea ucrainiană, cu graniţele trasate de Stalin, care s-a opus propunerii lui Nikita Hrusciov de a alipi Crimeea de Ucraina, cum ne încredinţează istoricul William Taubman, în cartea sa „Hrusciov. Omul şi epoca sa”, distinsă cu premiul Pulitzer şi considerată cea mai bună carte a anului 2003 (elogiată de New York Times, Washington Post, The Economist şi alte publicaţii), rămâne împărţită între diferite componente istorice. Şi nu există nici o garanţie că ultranaţionaliştii din Galiţia vor accepta încetarea ostilităţilor. Oligarhii care au condus atâta timp şi care se luptă între ei vor solicita ajutoare pentru a-şi reconstrui ţara, dar în egală măsură vor ajuta cu generozitate procesul. Pagubele sunt considerabile, suprafeţe mari de teren agricol sunt minate şi otrăvite cu bombe. Europa va trebui să-şi asume această sarcină imensă. Mai nou, liderii europeni, reuniţi ieri la Kiev, opinează că trebuie să se asigure că orice eventuală pace este respectată. Impulsurile belicilor rămân însă puternice. Nu e mai puţin adevărat că Donald Trump poate fi privit cu rezerve în toate demersurile sale. Pentru ţări, precum Polonia, statele baltice, Finlanda, Cehia, România, America apare ca o zeitate superioară, responsabilă de eliberarea miraculoasă şi fără sânge a jumătate din Europa şi de înfrângerea „imperiului rău sovietic”. Cel mai mare rău pe care poate un zeu să-l facă simplilor muritori este să-i abandoneze. Alţii cred că această viziune asupra lumii trebuie revizuită. Donald Trump a văzut, ceea ce n-au văzut „războinicii”: avantajele menţinerii contactelor de dialog cu parteneri „infami” precum Rusia, China şi nu este deloc exclus Iranul. Multe detalii sunt necunoscute. Problema securităţii cu care suntem bombardaţi de unii lideri europeni, între care se detaşează Kaja Kallas, rămâne greu de înţeles. Armata rusă, epuizată după 3 ani de război, cucereşte cam 2-3 sate într-o lună, în estul Ucrainei, nu este capabilă să alunge intruziunea ucrainiană din Kursk, şi noi ne imaginăm că ar putea ataca o ţară NATO, chiar una apropiată, cele mai vocale fiind ţările baltice. Mike Waltz, consilierul american pentru securitate naţională, a spus că SUA salută ideile statelor europene privind garanţiile pentru Ucraina şi rolul lor în menţinerea stabilităţii pe continent. La rândul său, Serghei Riabkov, ministrul rus adjunct de Externe, susţine că o încetare a focului în Ucraina fără eliminarea cauzelor ar putea duce la consecinţe grave, inclusiv deteriorarea iremediabilă a relaţiilor ruso-americane, aflate şi aşa în cel mai de jos punct al lor. Momentul nu poate fi mai critic, deoarece Europa trebuie să pună bazele autonomiei sale militare, într-un moment în care resimte cea mai mare nevoie de puterea americană. Care, săptămâna trecută prin Donald Trump, a sugerat fără echivoc că războiul l-a început… Kievul. UE Vrea să salveze Ucraina de la distrugere, în timp ce se simte incapabilă să se salveze, ea înseşi, de pericol.
