Am luat, de acum, cunoştinţă de conformarea Consiliului Local Segarcea, prin “revocarea hotărârii nr. 60 adoptată (…) în şedinţă ordinară din 27.11.2015” şi retragerea titlului de “Cetăţean de Onoare” al oraşului Segarcea, scriitorului Vintilă Horia – post mortem. Întreg demersul administrativ al Consiliului Local Segarcea, în “Cazul Horia Vintilă“, s-a rezemat, de această dată, pe adresa înaintată de guvernul României – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Ellie Wiesel” –, acesta evocând condamnarea pentru “crime de război, aflat în străinătate şi pentru alte fapte care se găsesc în dosarele penale şi de urmărire informativă aflate în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii“. Dezbaterea deloc firavă, născută în “cazul Horia Vintilă”, deşi salutară, s-a dovedit finalmente inoperantă. Până acum am asistat la un dialog al surzilor. Eseistul, criticul de artă şi filosoful Andrei Pleşu, nota bene, făcea într-o tabletă a domniei sale de pe blogul personal următoarea recomandare: “Să stăm de vorbă cuviincios, cu bună credinţă, chiar dacă subiectul e delicat, chiar dacă fiecare interlocutor are convingeri ferme, greu de dislocat“. Premisele enunţate, inclusiv de Andrei Pleşu, nu sunt din păcate… exhaustive, fiindcă mai lipseşte cel puţin una, deloc lipsită de importanţă: apartenenţa sau non-apartenenţa la Mişcarea legionară a lui Horia Vintilă (născut la 18 decembrie, la Segarcea, pe numele real Vintilă Caftangioglu). Ca să ştim pe ce cai stăm. A scris, este adevărat, în tinereţe, la publicaţii ale extremei drepte (“Gândirea” şi “Sfarmă Piatră”), dar n-a fost singurul intelectual din epocă atras vremelnic de extrema dreaptă, deşi în “Memoriile unui fost săgetător” (ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu, 2015, Ed. „Vremea”, Bucureşti) neagă că fusese vreodată legionar, atribuind această “înrolare” unui văr de-al său, care a şi făcut multă închisoare pentru asta. «Singura acuzaţie adevărată (dintre cele reţinute de Tribunalul Poporului, care în 1946 îl condamnase la muncă silnică pe viaţă) era aceea că scrisesem câteva articole contra “aliatului nostru natural”, cum se spunea pe atunci, adică Rusia sovietică». Nu suntem loviţi de “dambla” – ex abrupto –, cuprinşi de o nejustificată simpatie faţă de legionari, deşi dintre intelectualii de vază ai ţării nu puţini au fost numiţi în posturi de conducere, îndeosebi în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale, al Cultelor şi Artelor. Judecăţile gata făcute şi generalizante nu sunt o soluţie. În cazul de faţă avem una de-a dreptul stranie, greu de acceptat. Vintilă Horia a fost într-adevăr un intelectual de dreapta. Citit cu atenţie, îşi trădează simpatia pentru regimurile de forţă: “Spania a rezistat foarte bine până când Franco a început să îmbătrânească, apoi s-a prăbuşit dintr-o dată într-un foc de paie democrat, care a ars în câţiva ani aproape totul” (“Memoriile unui fost săgetător”, pag. 231). Ce ne facem însă că şi în Spania se întoarce pagina istoriei şi primarul Madridului, Manuela Carmena, ar dori, de dată recentă, să suprime numele de străzi, care fac referire la dictatura franchistă (1939-1975). Şi fiindcă excesele de regulă nu au limite, “El pais” citează 256 de nume şi amintit este cel al pictorului Salvador Dali, care a primit în 1964 înalta distincţie franchistă “Marea Cruce“.
Diplomat, eseist, filosof, jurnalist, poet, romancier, pedagog, Horia Vintilă s-a născut, cum spuneam, la 18 decembrie 1915, la Segarcea, şi, deşi tatăl său a lucrat puţină vreme la “Domeniile Coroanei“, fiind mutat cu slujba, n-a omis în nici o împrejurare să menţioneze locul naşterii. S-a stins din viaţă la 4 aprilie 1992, la Collado – Villalba, în Spania, iar romanul său “Dumnezeu s-a născut în exil” (1960, Paris) primea Premiul Goncourt, declanşând un scandal orchestrat de “L’humanite“. S-a făcut remarcat la manifestările culturale ale exilului românesc.
