Corupţia – subsidiar al democraţiei?
Dacă, aşa cum tot mai multe voci pretind, revoltele din Ucraina nu induc, nici în faza lor concluzivă, vreo revendicare politică limpede definită, nici ideologic şi nici în cheie geopolitică tranşantă, cercetarea resorturilor ei – profunde şi concrete – devine extrem de legitimă. Un element mai mult decât ilustrativ l-a relevat, sâmbăta trecută, tocmai devoalarea dimensiunii huzurului de un exces faraonic în care trăia Ianukovici: în Palatul prezidenţial, cu iz şi colorit…sultanal, în care chiar exhibarea unor tablouri supradimensionate ale sale şi ale familiei indicau siguranţa unei stăpâniri perene, dar mai ales în somptuoasa reşedinţă familială evocând castele princiare din trecute veacuri. Un afront, făţiş, pe cât de cinic, pe atât de iresponsabil la adresa sărăciei în care se zbate majoritatea populaţiei.
Însă cazul acestei hămesite „vocaţii” princiare a şefului unui stat ales printr-un scrutin democratic, departe de a fi singular şi, deci, cazuistic, e regulă, în Ucraina, ca şi în Rusia, ca în România şi în alte părţi ale Estului ex-comunist. Se înţelege că, survolând fie şi superficial istoria, mai veche ori mai recentă, corupţia n-are nici rasă, nici seminţie şi nici măcar vreun atribut de ordin geopolitic. Occidentul, dacă n-a inventato, oricum a cultivat-o, perfecţionând-o şi conservând-o, cel puţin la nivel de intenţie şi de legitate, sub un control instituţional. Maşter, prin Italia şi, mai apoi, prin America, a terifiantei Mafii, acel – şi acest – Occident a purces, chiar şi fără glorie deseori, un veritabil război cu flagelul corupţiei şi nu-i întâmplător că sacrificiile de vieţi omeneşti au fost mai mari în rândul oficialilor statali decât al Ndranghetelor şi ale Cosa Nostra, ori cum se vor mai fi numit ele.
În Estul post-comunist însă corupţia a erupt rapid, fără reguli şi fără măsură, în absenţa legislaţiei ori în dispreţul acesteia, în conexiune cu politicul şi chiar cu Statul. Un Stat pe care unii lideri – să ne amintim vituperanţa lui Traian Băsescu – nu s-au sfiit să-l atace în substanţa sa constitutivă. Aşa se face că în Ucraina câteva zeci de oligarhi şi-au disputat pârghiile economiei, şi-au marcat, ca nişte lupi hulpavi, teritoriile şi şi-au distribuit sprijinul politic în schimbul imunităţii, nu doar juridice, ci totale, dincolo chiar şi de Dumnezeu. Era limpede, pentru cine se mai îndoia, că Partidul Regiunilor al lui Ianukovici a fost, din start, o construcţie fără nicio ideologie, ci doar un instrument pentru afacerile acelor oligarhi împotriva cărora, în mod cât se poate de semnificativ, strigau, vinerea trecută, miile de manifestanţi din Kiev.
Tocmai de aceea discuţiile cu ferment „ideologic” – în acest context şi în altele – mi se par nu doar nejustificate, ci chiar ridicole. Ce rest de ideologie „roşie” poate exista într-un partid care a scos Ţara la mezat şi a oferit pe tavă unei mâini de păpuşari ai unei pieţe pretins libere mari bucăţi patrimoniale? Ce va mai fiind, chiar şi în Rusia putiniană, „ideologie” comunistă când în ea vieţuiesc în prezent peste o mie de multimiliardari din ale căror excedente financiare Kremlinul se serveşte cu o fervoare demnă de cutume medievale?
Ei bine, există corupţie şi există tema anti-corupţie. Lupta anti-corupţie, adică, înscrisă, ca un totem, în toate programele partidelor. Dar, dacă, aşa cum propunea un gânditor de talia lui Alain Badiou, ea, lupta anti-corupţie pare nesfîârşită, nu cumva, se întreabă el retoric, corupţia însăşi n-ar fi tocmai antinomică democraţiei, ci chiar esenţa acesteia?!
Iată adevărata sfidare, ce-i vizează nu doar pe răii maeştrii ai neoliberismului falimentar ci şi pe social-democraţii care, sensibili la acuze de stângism, se lasă ispitiţi de cârdăşii cu intrigante haite ale unor „baroni”, mulţi dintre aceştia nişte lugubri interlopi.
